Experienţa ascetică a ”pustiei” şi retragerea interioară

0
282

uitareSpecifică spiritualităţii filocalice este insistenţa asupra unui alt spaţiu, cu profunde conotaţii ascetice – pustiul. Locul predilect, preferat, al scriitorilor duhovniceşti ai Filocaliilor nu este lumea, ci pustia, mediul, cadrul luptei duhovniceşti nevăzute. Pentru cei din lume, pustiul sau pustia dă impresia de tărâm al ostracizării, al singurătăţii şi uitării de sine. Dimpotrivă, pentru asceţi, ea devine locul de exersare prin excelenţă, arena războiului nevăzut, loc al învierii duhovniceşti, în care este restabilit paradisul şi restaurată armonia paradisiacă a omului cu Dumnezeu şi cu sine.

Scrierile filocalice, mai ales cele cu un pronunţat caracter ascetic, dau oarecum impresia că pustiul ar fi “tipul perfect al lumii ostile lui Dumnezeu şi supusă Satanei”, “terenul diavolului”. În lupta duhovnicească, în războiul nevăzut, ea se dovedeşte a fi cu adevărat un “laborator antropologic”, o “şcoală şi academie a desăvârşirii”.

Spiritualitatea monastică a deşertului a creat o demonologie care s-a integrat, ca un element esenţial, în doctrina ascetică tradiţională. Ea îşi are fundamente încă din lucrările lui Evagrie Monahul şi a Sfântului Ioan Casian.

Pentru a deveni “duhovnicesc”, creştinul are nevoie să trăiască “experienţa pustiei”, să experieze în viaţa sa această dimensiune a duhovnicescului, fie că este o pustie exterioară, fie una interioară. Fuga de lume, către pustie, nu are doar un sens exterior, fizic, ci şi adânci semnificaţii duhovniceşti, interioare, ascetice. A fugi de lume nu înseamnă pentru Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului a fugi de societate şi de oameni, ci de păcatul care poate să se ascundă în lume şi de acolo să ne corupă odată cu lumea şi prin lume.

Această retragere exterioară de lume este recomandată doar celor neexersaţi în cele duhovniceşti, celor începători. Pentru cei încercaţi şi înaintaţi duhovniceşte, care ştiu să se folosească de lucrurile lumii cu discernământ, aceasta este o adevărată arenă, un loc de creştere şi sporire duhovnicească. Pentru aceştia, el consideră că “e de prisos pustiul şi putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără el, prin pocăinţă şi prin toată paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui.

Fuga de lume sau izolarea de lume are, pentru ascetica filocalică, trei sensuri: fuga în sens material, liniştea tăcerii şi liniştea inimii. Dintre toate acestea, prima este recomandată cel mai adesea celor neexersaţi, celor nedesăvârşiţi, cu scopul de consolidare a firii lor în bine şi pentru dobândirea liniştii interioare, în timp ce celelalte două forme sunt recomandate tuturor celor ce vor să dobândească desăvârşirea. Din punct de vedere duhovnicesc, deci, liniştea cea mai înaltă sau cea mai adâncă este cea a inimii – isihia – dar, potrivit isihaştilor, ea este inseparabilă de cea dintâi, de liniştea materială, de fuga de lume şi de capcanele pe care ea le oferă la tot pasul.

Însă, ceea ce recomandă, însă, ei insistent este retragerea interioară de lume, fuga interioară de lume şi vieţuirea în “pustiul sufletului”, de care vorbeşte Ava Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul. Aceasta este, în schimb, necesară pentru toţi cei ce vor să se desăvârşească.

În scrierile ascetico-mistice răsăritene, valoarea singurătăţii este aceea că, prin intermediul ei şi prin adâncă meditaţie asupra noastră, omul “adâncul necunoscut” din sufletul său, profunzimile sale sufleteşti, puterile sufleteşti care rezidă în acest adânc sufletesc şi pe care de multe ori nu luăm cunoştinţă într-alt mod. Fuga, asceza, solitudinea au, pentru Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei, un caracter predominant interior.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că “pustia este firea omenească sau lumea aceasta”, iar Cuviosul Nechita Stithatul spune că pentru a vedea bunătăţile pe care Dumnezeu le-a creat pentru cei ce-L iubesc “mută-te în pustiul lepădării de voia ta şi fugi de lume”. Şi tot el, întrebându-se “care este această lume”, răspunde: “pofta ochilor trupeşti, trufia gândurilor şi amăgirea celor văzute…”, adică patimile noastre interioare. Rodul acestei retrageri interioare, care de fapt este o “trezvie”, o pază permanentă a trupului şi a sufletului, a inimii şi a minţii, duce la dezrădăcinarea patimilor şi la darul lacrimilor. “De nu va fugi omul de lumea păcatului, nu-i va fi nimic fuga de lumea văzută, iar de se va elibera de păcate şi va dobândi virtuţile, descoperind cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul său, petrecând în mijlocul lumii şi al poporului, va fi ca unul ce petrece în pustiu şi nu vede om”.

Sfântul Ioan Scărarul, care se adresează în special monahilor, vorbeşte şi de o fugă exterioară de lume, de o retragere din lucrările ei cotidiene. Dar cercetarea atentă a învăţăturii sale, descoperă un sens interior, mai adânc al acestei retrageri sau fugi. Fuga nu are ca obiect lumea. Nu de lume trebuie să ne retragem, să ne păzim şi să fugim, ci de latura ei mai puţin luminoasă, negativă, de păcatul din ea.

Chiar şi pe treptele cele mai înalte ale spiritualului, omul duhovnicesc participă la viaţa lumii, a semenilor şi a întregii creaţii, pentru care el devine pildă vrednică de urmat. Atitudinea celui duhovnicesc nu este cea de dispreţ al lumii, ci încercarea de a-i cunoaşte bucuriile şi necazurile, căderile şi urcuşurile, ispitele, păcatele şi aspectele bune, potenţe ale lucrării prin ele a virtuţilor, în scopul de a o mântui. De aceea, Părinţii duhovniceşti ai colecţiei filocalice învaţă prin cuvânt şi trăire că este nevoie să cunoaştem limbajul lumii, să-i înţelegem suspinul ei ontologic după restaurare fiinţială şi mântuire, să-i surprindem sufleteşte nevoile, pentru a putea realiza ceva pentru mântuirea ei.

Prin aceasta, se descoperă viziunea globală a Părinţilor filocalici. Lumea este considerată un stadion, o arenă, un loc de luptă, mediul războiului nevăzut. Ambele tabere îşi au sediul aici, deşi vin din lumea inteligibilă, pentru că subiectul sau ostaşul lui Hristos este omul. Aici sunt şi îngerii, care ne ajută, aici sunt şi diavolii care ne războiesc.

Dacă se vorbeşte, totuşi, de o fugă exterioară de lume, aceasta trebuie înţeleasă în aspectul ei interior; nu de simplă ostracizare, ci de căutare şi descoperire a adevăratei lumi, a celei interioare, a Împărăţiei lui Dumnezeu din noi, a cerului din sufletele noastre, căci fuga interioară de lume este fuga de patimile ce pot demoniza materia şi retragerea în adâncul sufletului, pe care să veghem şi să-l păstrăm curat şi neîntinat.

O actualitate deosebită are poziţia Părinţilor filocalici privind posibilitatea şi accesibilitatea mântuirii, a desăvârşirii, pentru cei aflaţi “în lume”. Este interesant de precizat această poziţie, date fiind poziţiile oarecum exclusiviste la care s-a ajuns de-a lungul istoriei creştine şi, uneori având suportul unor autorităţi monahale, considerându-se că “îndumnezeirea” ar fi apanajul unei “elite spirituale monahale”. Mărturiile filocalice privind desăvârşirea creştinilor sunt numeroase. Vom cita, aici, doar una dintre ele dintre ele. Sfântul Ioan Scărarul – deşi se adresează preponderent monahilor – spune foarte clar că mântuirea este accesibilă fiecărui creştin ce a intrat prin Botez în Împărăţia harului. Creştinilor care doresc să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească, el le recomandă: “nu defăimaţi pe nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă depărtaţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală, de ceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia cerurilor”.

Prin urmare, am văzut că unii Părinţi filocalici vorbesc de o anume “fugă de lume”, de retragere sau chiar de o lepădare sau mortificare faţă de lume. Trebuie, însă, subliniat clar că sensul tuturor acestor exprimări, oarecum negative, este acela de despătimire, de dobândire a nestricăciunii şi nepătimirii. Prin oricare din aceste expresii, ei nu condamnă lumea, ci păcatul sau patima ce se poate lucra în şi prin intermediul lumii.

Lumea nu este rea, pentru că este opera lui Dumnezeu; patima pe care o ataşează omul prin exerciţiul falsificat al liberei sale voinţe, o devalorizează şi o contraface, o perverteşte.

A părăsi păcatul din lume echivalează, pentru Părinţii filocalici, cu a descoperi ceea ce este mai frumos şi nobil în fiinţa noastră, a ne regăsi vocaţia noastră iniţială şi deplină, a ne regăsi în ceea ce este mai adânc şi profund în noi înşine, adică a ne întâlni cu Hristos şi Duhul Sfânt, sălăşluiţi în noi înşine, prin Botez. Celui ce s-a apropiat de poarta credinţei, după ce a părăsit lumea iluzorie şi fantasmele ei ucigătoare de suflet şi bate, cu smerenie, la poarta poruncilor lui Hristos, îi deschide “portarul”, adică însuşi Duhul Sfânt, ajutându-l să înţeleagă adevărata dimensiune şi semnificaţie a lucrurilor, imprimate lor de Dumnezeu, prin creaţie.

Sensul acesta al lucrurilor ce alcătuiesc lumea are un pronunţat caracter duhovnicesc.

”Teologia necazurilor sau a încercărilor. Gânduri de folos duhovnicesc”, Preot Ioan C. Teșu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here