Experienţa evlaviei: Sfaturile părintelui Paisie Athonitul

0
213

sfat

Experienţa evlaviei: Sfaturile părintelui Paisie Athonitul

Stareţul a spus: „Lucrul cel mai de preţ din viaţă este familia. Cum va înceta ea să mai existe, cum va pieri şi lumea. Mai întâi de toate, arată dragostea ta în sânul familiei tale”. Altă dată a mai spus: „Când se va destrăma familia, se va destrăma tot, şi lumea duhovnicească, si monahismul”.

Omul trebuie învăţat să placă lui Dumnezeu, să-L bucure prin viaţa sa, la fel cum un copil se străduieşte să placă părinţilor.

– Poate un om să-l educe pe altul, dar mai ales să-l reeduce?

– Să ne gândim ce ne-a dat Dumnezeu şi ce am reuşit să dobândim noi singuri în această viaţă. Fiecare din noi s-a născut după voia lui Dumnezeu, adică nimeni nu a ales să se nască sau nu. Dumnezeu a dat fiecărui om darul preţios al vieţii, al vieţii veşnice, suflet nemuritor. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre locul de naştere, despre poporul în mijlocul căruia noi ne-am născut.

De aceea spunem că sentimentul de patriotism îl are doar un om credincios care înţelege că ţara pe care i-a dat-o Dumnezeu trebuie iubită şi cinstită.

La fel putem spune şi despre sexul omului, feminin sau masculin, pe care noi nu-l alegem. Familia, părinţii trebuie şi ei acceptaţi ca un dar dumnezeiesc. Dar putem, oare să schimbăm acest dar după cum credem noi de cuviinţă? Trebuie să ne smerim, să ne bucurăm şi să acceptăm cu mulţumire ce am primit. Pe părinţi îi vom cinsti, poporul îl vom iubi, iar ţara o vom apăra. De aceea, când încercăm să schimbăm ceva, când nu suntem de acord cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu, vom considera acest lucru drept un păcat. Deseori cârtim, suntem nemulţumiţi.

Atunci când cârtim, uităm că fiecare om este un purtător al chipului dumnezeiesc.

Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a lăsat un exemplu, când înaintea Lui a fost adusă o femeie desfrânată, care, după legile iudaice, trebuia să fie omorâtă cu pietre. Deoarece fariseii îl ispiteau, încercând să demonstreze că El încalcă legea, Iisus nu a contrazis pe nimeni, ci numai a spus: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (In. 8, 7).

Dacă e să vorbim despre relaţiile dintre oamenii maturi, ne vom da seama că atunci când încercăm să-i schimbăm, să-i judecăm, noi nu urmăm calea ortodoxiei, pentru că această cale presupune vederea propriilor păcate, iar nu ale altora.

În fața fiecărui om ne vom smeri, îl vom iubi şi îl vom cinsti. Iar dacă nu ne convine ceva la el, vom urma poruncile Evangheliei şi ne vom ruga pentru el, pentru că a schimba pe cineva este practic imposibil. Fiecare dintre noi păstrează ca un dar dumnezeiesc propria libertate, caracterul unic şi irepetabil, pe care le-am primit la naştere. Să ne amintim sfaturile stareţului Ambrozie de la Optina, pe care le-a dat uneia dintre fiicele sale duhovniceşti. Ea l-a întrebat cu ce începe mântuirea su­fletului. Primul sfat: „Încetează să-i înveți pe alții”. Al doilea: „Fii atentă la păcatele tale şi căiește-te”.

Aceasta este atitudinea ortodoxă fată de om si lume. Încercările noastre de a ne schimba unii pe alţii denotă neîmbisericirea noastră, atitudinea necreștină faţă de lume şi aproapele.

Oamenii nu se conduc după legile noastre, dar aceasta nu înseamnă că ei nu duc un mod corect de viaţă. Dacă eu sunt creştin, voi înţelege că nimic nu este întâmplător, că orice om pe care Dumnezeu mi-l scoate în cale este exact omul de care eu am nevoie, chiar dacă acesta se mânie sau este supărăcios şi rău, iar reacţia mea nu va demonstra că eu nu sunt departe de el. Sfinţii Părinţi spun că lucrul cel mai important este să pot vedea ce se întâmplă înlăuntrul meu. Atunci voi înţelege că duşmanii mei cei mai mari sunt patimile, mânia şi răutatea mea pe care de multe ori nici nu le observam. Iar omul pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale trezeşte aceste calităţi ascunse. Cu alte cuvinte, el îmi descoperă păcatele.

Aceasta este cea mai mare fericire, pentru că a-ţi vedea păcatele înseamnă a pune început mântuirii, îndreptării şi curăției.

Asa se explică de ce Sfinții Părinţi ne îndemnau să ne rugăm pentru dușmanii noștri, fapt care ne ajută să vedem propria noastră necurăţie lăuntrică. Sfântul Tihon din Zadonsk avea un obicei: celui care îl supăra, în semn de mulţumire, îi dădea 15 copeici, pentru că prin acel om sfântul descoperea în sine por­niri şi reacţii păcătoase. El îi mulţumea lui Dumne­zeu că astfel îl ajuta să se căiască.

Probabil că în aşa fel ajungem şi noi să ne schimbăm unii pe alţii.

Lumea ne influenţează neîncetat. Foițele celui rău şi oamenii care nu se conduc după poruncile dumnezeieşti, ci după cele ale lumii, acţionează asupra noastră. Datoria noastră este aceea de a urma voia lui Dumnezeu pe calea mântuirii, a dobândirii harului, pentru că şi noi avem propria voie şi minte, cunoaştem legile şi Revelaţia lui Dumnezeu. Lumea încearcă să ne influenţeze negativ prin intermediul păcatului, dar mai există şi lumea lui Dumnezeu, harul ce ne ajută să rezistăm. De aceea atunci când vorbim despre educaţie, vom înţelege că ea este hrană, şi nu doar o influenţă.

Deseori greşim atunci când considerăm că a educa înseamnă a influenţa. A educa înseamnă a hrăni sufletul, trupul şi duhul.

Duhul hrăneşte sufletul, iar sufletul transfigurează trupul. Când uităm de duh şi ne îngrijim doar de trup şi de suflet, educaţia se mărgineşte doar la creştere şi dezvoltare, mai ales când acest lucru se referă la copil. Noi credem că el trebuie să crească sănătos şi bine dezvoltat, dar el mai trebuie să fie si dezvoltat duhovnicește.

Majoritatea oamenilor consideră că pruncul se naşte sănătos şi bine dezvoltat. Din punct de vedere ortodox, omul se naşte cu natura deja alterată, cu pecetea păcatului strămoşesc.

înainte de a începe să ne ocupăm de educaţia lui, e necesar ca în primul rând să fie vindecat şi îndreptat. Dacă acest lucru nu se întâmplă, favorizăm dezvoltarea unui om alterat. înţelegerea corectă a omului se naşte din faptul că trebuie îndreptată natura lui omenească, lucru ce se întâmplă doar în taina Botezului, în care naşterea duhovni-ceaşcă este esenţială. Important este să reţinem că tot ce este bun în om vine de la Dumnezeu. De aceea a educa un copil, cu alte cuvinte a-l aduce la Dumnezeu, este una dintre datoriile principale ale părinţilor.

– Care este scopul educaţiei creştine?

Scopul educaţiei creştine este acela de a aduce copilul la Hristos, de a-l face creştin, ca atunci când va începe să conştientizeze, să mărturisească singur că este creştin, înţelegând că numai această viaţă este corectă şi deplină. La temelia vieţii trebuie să fie duhul; duhul hrăneşte sufletul, iar sufletul transfigurează trupul. Dacă trupescul începe să înăbuşe ceea ce este duhovnicesc si sufletesc, se întrezăreşte alterarea naturii omeneşti. Iar prin aceasta bucuria adevărată nu poate fi dobândită.

Sufletul se mâhneşte, nu-şi găseşte locul şi, cum spune Sfânta Scriptură: „Ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, dar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Lc. 9, 25).

Acest lucru se întâmplă când este încălcată ierarhia firii omului şi el începe să ducă o viaţă contrară lui însuşi. E o existenţă chinuitoare, care nu aduce nici o bucurie, ci doar durere şi, în consecinţă, tragedii, pe care le observăm la majoritatea oamenilor, chiar şi la cei care au o situaţie materială bună, dar care se mâhnesc, simţind netemeinicia şi neîmplini-rea duhovnicească.

Omul trebuie să se afirme mai întâi de toate ca fiinţă duhovnicească, care poartă în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

De aceea spunem că scopul educaţiei creştine este dobândirea plinătăţii vieţii duhovniceşti, bucuria ei, pentru că în momentul când sufletul se bucură, el are nevoie de puţine lucruri lumeşti; iar când se mâhneşte, nici o bucurie lumească nu-l poate înveseli. Educaţia creştină mai înseamnă a învăţa omul să placă lui Dumnezeu, să-L bucure prin viaţa sa, la fel cum face un copil care se străduieşte să-şi bucure părinţii.

 Familia creștină,  Pr. Evgheni Șestun

V-ar putea interesa și următoarele articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here