Cămila mult geloasă văzând pe țap odată
Cu coarnele cum bate de câini încungiurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: – Ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos și mare să fie fără coarne,
Să nu aibˈ eu o armă ca slava să-mi lățesc,
Cu dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloșii felurite de pricini născocesc)
Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește
Cămila mergând tristă, cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește,
Împărtășire multă soartă-i a luat.
Cămila de-ampruntul își spune scârba toată.
-Cunosc – răspunde vulpea – că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Acolo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum prea departe; îl vei afla sub zare:
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizuinii să șeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila de-amăruntul își spune scârba toată.
-Cunosc – răspunde vulpea – că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Acolo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum prea departe; îl vei afla sub zare:
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să șeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găsește acea bortă sub niște frasini vechi.
Și capul își afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pânˈ ce-n sfârșit scăpând,
Acasă se întoarce urechile lăsând.
O iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Ființa de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoașteți că acela ce fala tot gonește
Cu râsul și ocara adesea se pomenește.
Fabule, Costache Negruzzi
Jurnal Spiritual
Mai multe fabule puteţi citi aici
