Privind în jos, din slava lui înaltă,
Stejarul zise Trestiei din baltă:
-„Te-a vitregit natura, draga mea;
Un pițigoi și-o povară grea
și până și o blândă adiere
ce-abia-ncrețește pânza apei reci,
te face-ndată capul să ți-l pleci;
când – Caucaz cu fruntea-n alte sfere-
eu soarele-l opresc doar cu cununa
și ne-nfricat, înfrunt – viteaz – furtuna.
Cicloanele ce te-ngrozesc pe tine,
Sunt doar niște zefire pntru mine.
De-ai fi măcar, sărmano, mai aproape,
Te-aș ocroti, ți-aș da un adăpost.
Dar ce să-ți fac, când tu te naști pe ape?…”
-„Ești milostiv și tare bun,
Dar mila ta e fără rost!
Aș vrea și eu, acum, să-ți spun
Că, dintre noi, pe vânt, pe ploi,
Mai șubred e cel mai vânjos la trup:
Eu doar mă-ndoi,
Dar nu mă rup!
Ai rezistat, semeț, sfidând zenitul,
Dar s-așteptăm, semețule, sfârșitul!…”
Și Trestia nici nu sfârși cuvântul
Că se porni să bată groaznic vântul.
Înfruntă, dârz, Stejarul, vânt și ploaie,
Iar Trestia, mlădie, se îndoaie.
Dar s-azvârlise, poate, zarul sorților,
Căci vântul cel năprasnic, furibund,
Îl prăbuși pe cel cu talpa-n lumea morților
și creștetul în cerul mult prea scund.
Fabule, La Fontaine
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste fabule
