Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primeşte pe Dumnezeu Cuvântul

0
98

faptele sunt fiintariFaptele noastre ne apropie sau ne indeparteaza de Dumnezeu…

Cred că ştiţi că ucenicii Domnului Hristos au spus – citim aceasta în Evanghelia de la Luca în capitolul 17: „Dă-ne mai multă credinţă”.

Avem noi câtă avem, dar vrem mai multă. Dă-ne mai multă credinţă. Nu este destulă credinţa noastră. Dacă Tu ne ceri nişte lucruri pe care noi de fapt nu le putem face cu credinţa pe care o avem, nu putem face ceea ce ne ceri Tu. Ce le cerea Domnul Hristos ucenicilor Săi? „De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l – asta o poţi face tare uşor şi fară îndemn -, şi dacă se va întoarce, iartă-l” – asta merge mai greu.

„Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi – şi când zicem de şapte ori nu ne gândim să numărăm, şi dacă cumva îţi greşeşte de opt ori, gata, l-ai iertat de şapte ori, ajunge; nu-i aşa! -, şi de şapte ori se va întoarce, zicând: «Rău îmi pare», tu să-l ierţi” (Luca 17, 3-4). Şi atunci, ucenicii şi-au dat seama că nu este chiar aşa de simplu şi au zis: „Dă-ne mai multă credinţă”. Dacă am avea mai multă credinţă, am putea face şi asta, dar cu credinţa câtă o avem, încă nu putem.

Că trebuie să fie sporită credinţa înţelegem şi din faptul că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă pe voi ca pe grâu; şi Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu, oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 31-32).

Care sunt împotrivirile faţă de credinţă?

Iată, iubiţi credincioşi, nişte lucruri care ne uimesc, dacă suntem sensibili şi dacă ne-am sensibilizat prin viaţa pe care am dus-o, dacă am îndepărtat de la noi împotrivirile faţă de credinţă. Şi care sunt împotrivirile faţă de credinţă? Nu mă gândesc numai la păcate şi la păcate care învârtoşează. Cel mai grav rezultat al păcatului este că învârtoşează pe om, îl face, din credincios, necredincios. Cineva spunea că dacă faci altfel decât crezi, cu vremea ajungi să crezi cum faci.

Ţi se schimbă mintea după faptele tale.

Gândeşti că eşti pe cale bună, şi tu nu eşti pe cale bună. Părintele Arsenie avea o vorbă, care tare îmi place mie, în legătură cu omul care se socoteşte nedreptăţit, şi de fapt el nu este nedreptăţit, ci, să zicem aşa, este osândit pentru greşelile lui. Zicea că „bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune. Deci el nu mai este bob de grâu, este tăciune de grâu; şi acum, fiţi atenţi! -, iar el, tăciunele, se crede grâu nedreptăţit”.

Deci bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, nu mai este bob de grâu, este tăciune, iar el, în raport cu cei care spun: „Acesta este tăciune, nu este bob de grâu”, zice: „Ba da, eu sunt bob de grâu, dar sunt nedreptăţit. Mi se zice tăciune fară să fiu tăciune”. în realitate, eşti tăciune din cer până în pământ, şi tu te crezi grâu nedreptăţit. Este extraordinar de frumos! Nu ştiu dacă voi mai citiţi sau mai ajungeţi să citiţi lucrurile acestea, dar dacă nu le citiţi, ţineţi-le minte de la mine, că sunt nişte lucruri extraordinar de faine.

Iubiţi credincioşi, deci ştim că la începutul propovăduirii, Domnul Hristos i-a îndemnat pe oameni la credinţă: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, şi la sfârşitul propovăduirii Sale, după înviere, le-a spus ucenicilor: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Şi a mai spus Domnul Hristos: „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine” (Ioan 14, 1). A mai spus Domnul Hristos: „De nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri” (Ioan 8, 24). Ştim de la Sfântul Apostol Pavel că fară credinţă nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Ştiţi că mântuirea vine prin credinţă, deci numai prin credinţă poţi scăpa de asuprelile de gând.

Prin credinta poţi scăpa de petele de pe suflet… Poţi scăpa de neputinţele pe care le-a adus păcatul… Poţi scăpa de tine însuţi cum ai devenit, pentru că fiecare dintre noi stăm pe faptele noastre; noi mergem la locul pe care ni l-am pregătit. Aşa că suntem fericiţi dacă stăm pe faptele noastre cele bune, pentru că până la urmă se zice că faptele noastre vor zice către noi: „Tu eşti noi”. Deci eşti ceea ce ai devenit. Şi ai devenit prin ceea ce ai făcut, ai devenit prin ceea ce ai gândit, ai devenit prin ceea ce ai acumulat, ai devenit prin ceea ce ai citit, ai devenit prin ceea ce ai văzut.

Toate acestea se alcătuiesc la noi înşine, noi suntem rezultatul vieţii noastre. Faptele noastre ne definesc de la început până la sfârşit.

Cred că v-am mai spus, nu se poate să nu vă mai fi spus cugetarea Fericitului Augustin: „Copilul este tatăl omului mare”. Este o treabă care parcă nu se potriveşte: „Copilul este tatăl omului mare”. Toată lumea ştie că tatăl copilului este omul mare. Si totuşi vine Fericitul Augustin şi spune: „Copilul este tatăl omului mare”. Bineînţeles că nu exclude cealaltă posibilitate, care este o realitate, că omul mare este tatăl copilului, dar afirmă şi aceasta, şi are dreptate, că omul mare, care devine din copil, îl are ca înaintemergător pe copil, pe copilul de odinioară.

Deci eu îl cuprind în mine pe copilul care am fost. îmi aduc aminte că la şcoală, la Cluj, când m-am dus eu – aveam şase ani şi jumătate -, m-au pus cei de acolo să-mi fac patul singur, după ce mă sculam; şi întâi nu mi-a plăcut şi am zis că eu până acum nu am făcut niciodată patul, că doar îl făcea mama; „Ei, aici, zice, este altfel, trebuie să-ţi faci tu patul”. Şi-mi aduc aminte că eram aşa de mic, parcă nici nu-mi vine să cred, de nu ajungeam cu pătura dintr-o parte a patului până în cealaltă; şi copilul acela mic este cuprins în omul acesta bătrân de acum. Toate s-au adunat în mine, şi la bătrâneţe este rezultatul, la bătrâneţe este rezumatul vieţii. Deci există o legătură între ceea ce am fost şi ceea ce suntem.

Şi apoi, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa veşniciei ne ducem cu ceea ce am acumulat o viaţă întreagă, iar rugăciunea este o judecată înainte de judecată.

Mai citim noi câteodată pe la Sfântul Ioan Scărarul… Poate aţi citit unii, aţi citit şi aţi lăsat cartea din mână, că este greu de urmărit şi nu aveţi răbdare, că nu este atractivă, adevărul acesta este, că nu este atractivă. Este atractivă numai dacă te interesează, este atractivă numai dacă vrei să înveţi ceva. Şi acolo spune că „rugăciunea este judecată şi judecătorie şi scaunul Judecătorului înainte de judecata viitoare”. Deci de fiecare dată când ne rugăm şi ne vin gânduri de tot felul în minte; de fiecare dată când ne rugăm, cu limpezime sau iară limpezime, noi de fapt ne rezumăm pe noi înşine, cu credinţa noastră, cu ceea suntem noi.

Iubiţi credincioşi, nu mă prea ţin eu de temele mele, bag de seamă. Mă-ncurc în gânduri dintr-o parte şi din alta şi după aceea mai şi uit câte ceva… de exemplu, acum am uitat că am zis că vă spun imnul Sfântului Simeon Noul Teolog, imnul al cincilea, imn de uimire. De fapt, cuvinte de uimire noi spunem des în biserică. De exemplu: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25); „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps. 8, 9); „Te măresc, Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138, 14). Sunt cuvinte de uimire. Dar Sfântul Simeon Noul Teolog, în faţa Domnului Hristos a zis aşa, întrebând:

„Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi eşti val răcoritor?  – deci pe de o parte foc, pe de alta val răcoritor –
Cum de arzi şi-alini îndată? Cum mă faci nemuritor?
Cum de-I faci pe vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum ridici din iad? Şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină? Cum faci din întuneric lumină?
Cum covârşeşti întunericul? Cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul? Inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?

– Aici este cazul să ne gândim că noi spunem de multe ori că suntem fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Adică ne-a luat Dumnezeu din ceea ce suntem, din făpturile Lui şi a zis că suntem fiii Lui. Să ştiţi că nu este numai atât. Dacă este împreună Domnul Hristos cu noi, ne face fii ai lui Dumnezeu şi prin faptul că ne lipeşte de Dumnezeu.

Cum de-i arzi de dor, rănindu-i? Cum de iarăşi îi împaci? Cum de rabzi şi suferi, Doamne? Cum nu răsplăteşti îndată? Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată? Cum, fiind şa departe, vezi ce facem fiecare? Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare.”

Faptele bune sunt si ele rod al credintei.

Deci, iubiţi credincioşi, acestea sunt rezultate ale credinţei. Dacă crezi în Dumnezeu, dacă îl ai pe Dumnezeu în primul loc în viaţa ta, dacă ţii seama de Dumnezeu, dacă Dumnezeu este pentru tine o fiinţă, o persoană, nu te mai raportezi la cuvintele Lui ca la nişte reguli, ca la nişte principii, ci te raportezi la cuvintele Lui cum a zis Sfântul Apostol Petru: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”.

Prin cuvintele Lui ne raportăm la Domnul Hristos. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, având în vedere cuvintele Domnului Hristos referitoare la ucenicii Săi, anume: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16), spune că „cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primeşte pe Dumnezeu Cuvântul”. Deci dacă primim cuvintele Mântuitorului în viaţa noastră, în sufletul nostru, dacă facem faptele cele bune, le realizăm, le întrupăm în existenţa noastră, în cazul acesta prin cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primim în sufletul nostru pe Dumnezeu Cuvântul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
27 iulie 2004, seara, Mănăstirea Oaşa

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here