Femei remarcabile în istoria României

0
905

7femei-cover-interiorAdmirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptăţite de istorici, câteodată neînţelese şi neapreciate pe deplin de contemporanii lor şi nici de posteritate, personalităţile feminine de marca din istoria noastră alcătuiesc o galerie de personaje interesantă: sportive şi artiste, oameni de ştiinţă şi femei de lume, regine şi literate.

Înainte vreme, ceea ce reţinea îndeosebi atenţia era caracterul insolit al purtărilor şi felului de a gândi al acestor femei. Aşa se face că istoria le-a păstrat în memorie mai degrabă pe cele care s-au implicat în domenii considerate multă vreme, prin tradiţie, “treburi de-ale bărbaţilor”: politică, bătălii, guvernarea ţării…

Unele au făcut-o ostentativ, strident, rămânând în amintire că nişte aprige – şi mai degrabă dezagreabile – fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au ştiut să-şi joace rolul cu discreţie, făcând totul fără ostentaţie, aducându-şi o contribuţie de seama la mersul istoriei, fără a şoca însă opinia publică, atât de tiptil încât abia târziu posteritatea le-a făcut dreptate, recunoscându-le însemnătatea faptelor. Iar altele n-au mai stat să aleagă ci, împinse de forţă lor lăuntrică, scoasă la iveală de împrejurări nebisnuite, au săvârşit uimitoare acte de curaj pe care abia mai târziu savanţii le-au analizat, încercând să le priceapă cauzele şi consecinţele. Dintre toate femeile care alcătuiesc această galerie, iată şapte, unele foarte cunoscute, altele mai puţin, multe dintre ele foarte influenţe la vremea lor şi care ilustrează câteva tipuri reprezentative.

Doamna Chiajna

Doamna Chiajna îşi datorează reputaţia de duritate mai degrabă scriitorului Alexandru Odobescu care, după cum scrie Nicolae Iorga, a făcut din ea “un tip de răutate îndrăzneaţă”. Că avea o fire aprigă şi dominatoare, reiese destul de limpede din faptele ei. Istoricul Constantin C. Giurescu o descrie că pe o femeie “energică, de mare voinţă, aprigă faţă de duşmani, cultă, dar fără scrupule şi lipsită complet de moralitate şi de pudoare.” Vai de mine! Chiajna a fost fiica domnitorului Petru Rareş şi soţia lui Mircea Ciobanul, de două ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 şi 1558-1559. Era pe vremea când domnia se cumpără cu sume uriaşe date că mită Înaltei Porţi otomane, iar păstrarea ei era condiţionată de plata tributului anual şi de alte şi alte daruri oferite turcilor, pentru a le obţine sprijinul împotriva “concurenţei.”

A două jumătate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburări; “una dinte epocile întunecate ale istoriei ţării româneşti” o numeşte acelaşi Constantin C. Giurescu: schimbări ale domnilor la intervale scurte, într-o succesiune ameţitoare de suiri pe tron şi maziliri; fiscalitate apăsătoare, intrigi şi comploturi ale boierilor, execuţii şi exiluri, sărăcirea şi împuţinarea populaţiei. Chiajna (sau Mirceoaia, cum îi spuneau contemporanii, după numele soţului ei) a devenit adevărată conducătoare a Valahiei în vremea domniei fiului ei, Petru cel Tânăr care, la moartea tatălui sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul aprigei sale mame, tânărul domn s-a putut menţine pe tron aproape nouă ani, într-o vreme în care mulţi dintre voievozi nu domneau decât un an-doi. Dar păstrarea tronului s-a făcut cu preţul unor conflicte armate cu inamicii domnitorului şi, mai ales, cu preţul cumpărării sprijinului de la Constantinopol.

Mama şi favoritele sultanului au susţinut-o pe Mirceoaia, dar sprijinul lor a trebuit plătit, iar banii n-au putut fi adunaţi decât prin sporirea birurilor. Încercând să-şi asigure relaţii utile printre puternici vremii, fie ei români ori străini, Mirceoaia şi-a măritat câteva dintre fiice cu oameni “bine situaţi”, mergând până la a trimite pe una dintre ele în haremul viitorului sultan Murad. În 1568, Petru cel Tânăr a pierdut tronul şi a fost trimis în surghiun, împreună cu mama să Chiajna, în Siria şi apoi în Asia Mică. Mirceoaia i-a supravieţuit aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit în 1588, după ce se luptase să capete tronurile Valahiei şi Moldovei şi pentru alţi pretendenţi pe care i-a susţinut, mânată, poate, cum spune Nicolae Iorga, de o “nestinsă patimă de a stăpâni”.

Doamna Elina

Nu mulţi ştiu cine a fost această doamna, puţin cunoscută nouă, dar care, după opinia unor cercetători reputaţi, a fost o prezenţa de mare însemnătate în istoria noastră. Cum să nu ne intereseze o femeie, odată ce aflăm de la un istoric precum Constantin C. Giurăscu – autorul amplei Istorii a românilor – că ea a fost “una dintre femeile cele mai de seama ale neamului nostru”? Doamna Elena – rămasă mai cunoscută sub numele de Elina – era soţia lui Matei Basarab, domn muntean sub a cărui cârmuire, lungă de peste două decenii (1632-1654), Valahia a prosperat, îmbogăţindu-se cultural, întărindu-se politic, ridicându-se economic.

“Matei Vodă, domn muntenesc, om fericit peste toate domniile acei ţări, nemândru, blând, dirept om de teară, harnic la rasboaie, aşa neînfrânt şi nespaimat, cât poţi să-l asemeni cu mari şi vestiţi oşteni ai lumii.” – aşa îl laudă cronicarul Miron Costin.

Ana Ipătescu

Eroina revoluţiei paşoptiste a devenit, curând după remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revoluţionar de la dizolvare, subiectul unor speculaţii care au umplut presă vremii, speculaţii privind atât moravurile şi personalitatea ei, cât şi motivaţia gestului ei eroic. Evenimentele, pe scurt: în iunie 1848, un grup de revoluţionari români citeşte, pe o câmpie de lângă bucureşti, celebra Proclamaţie de la Islaz, prin care cheamă poporul la lupta împotriva învechitei ordini sociale şi politice din Ţară Românească şi îndeamnă la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revoluţionarii preiau puterea şi formează un guvern provizoriu. După această prima izbândă, încep neînţelegerile între noii guvernanţi. Marii boieri profită de situaţie şi organizează o contralovitură: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul revoluţionar e arestat! Buimăcite de rapidă răsturnare de situaţie şi de intervenţia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simţeau înfrânte şi, practic, se resemnaseră… Şi, cu asta s-ar fi isprăvit cu revoluţia română de la 1848, după numai câteva zile, dacă n-ar fi existat o femeie care, cu o singură acţiune plină de avant, a pus din nou lucrurile pe făgaşul progresist pe care porniseră.

Să cităm din presă vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848: “Poporul devenise mânios, trebui însă, deoarece nu avea arme, să bată în retragere. Multora le pierea treptat curajul şi începură să se îndoiască de cauza poporului suveran, temându-se că libertatea, dobândită cu puţine zile în urmă, va fi pierdută. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad înalt, când o eroina parcă se năpusti din nori, venind pe Podul Mogoşoaiei cu două pistoale în mâna. Ea strigă din toate puterile: “Moarte trădătorilor! Tineri, curaj, salvaţi libertatea!”. Aceste cuvinte ale tinerei eroine – care este soţia unui funcţionar, numele ei fiind Ana Ipătescu – electrizează masele.” Şi masele, astfel electrizate, au dat năvală şi au eliberat guvernul revoluţionar şi aşa putem şi noi să ne lăudăm, astăzi, cu participarea la marea mişcare europeană pentru liberatate şi dreptate.

Ceea ce s-a spus şi s-a scris apoi despre Ana Ipătescu era un amestec de fapte obiective şi păreri subiective, informaţii şi speculaţii: născută în 1805, fiica a unui mărunt dregător care ţinea o cafenea şi se ocupă şi cu comerţul, Ana şi-a avut partea ei de nefericiri în viaţă; despărţirea părinţilor; recăsătorirea tatălui cu o femeie care – că o adevărată mama vitregă – i-a făcut zile fripte Anei; o prima căsătorie cu un soţ care a încercat s-o despoaie de zestre, iar după moartea tatălui, nişte procese pentru avere, intentate de un fost slujitor al acestuia. Despărţindu-se de primul soţ, Ana s-a căsătorit – din interes, după cum scriu mai multe ziare, ce reprezentau, pesemne, presă de scandal a vremii – cu Nicolae Ipătescu, funcţionar la Departamentul Vistieriilor. Prin căsătorie, Ana pătrunde în lumea ideilor politice revoluţionare care circulau la acea vreme printre tinerii intelectuali.

Dar, scriu aceleaşi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost motivat de patriotism şi de increderae în cauza revoluţiei, ci de iubirea – extraconjugală, deci păcătoasă, vezi bine – pentru unul dintre membrii guvernului provizoiu, tânărul Nicolae Golescu, arestat şi sechestrat dimpreună cu colegii de cabinet. Ei, şi? Chiar dacă a fost la mijloc o poveste de amor, important e că urmările politice au fost fericite. La urmă urmei, şi Ana Ipătescu, şi presupusul ei iubit sunt de mult oale şi ulcele, dar revoluţia de 1848 a avut, totuşi, importantă ei benefică pentru istoria României.

Regina Elisabeta

Îi datorăm acestei prime regine a României – că şi regelui Carol I, soţul ei – trecerea ţării de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei şi mai aproape de porţile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat şi respectat că atare de către puterile continentale ale vremii. La 26 de ani, prinţesă germană Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied îşi părăsea căminul pentru a se strămută în această ţărişoara aproape necunoscută, că soţie a principelui german conducător, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se întâmplă în 1869, iar în 1881, odată cu alegerea lui Carol I drept rege al României, Elisabeta devenea regina. Iubitoare şi protectoare a artelor, ea însăşi autoare de poezii, române şi nuvele în engleză, franceză, germană, principesa – mai apoi regina – Elisabeta a fost, însă, mult mai mult decât o femeie de litere şi o soţie de monarh. Lăsând aspectele oficiale ale politicii – diplomaţia, guvernarea, războiul – pe seama regalului ei soţ, ea şi-a dus, fără ostentaţie, dar cu stăruinţă, propriile ei campanii. Asumându-şi fără nici o ezitare latura feminină a misiunii politice cu care s-a considerat investită, a început o stăruitoare muncă de a-şi face cunoscută şi admirată în Europa ţară peste care domnea. A făcut ceea ce îi şade bine unei regine să facă, dar nu doar de dragul de a avea o ocupaţie. S-a spus despre ea că avea o concepţie romantică, idealistă (prin asta înţelegându-se: oarecum lipsită de realism) despre frumuseţile ţării şi despre oamenii ei.

Şi totuşi, aşa idealistă cum părea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A ştiut să-şi urmărească scopul, să-şi aleagă mijloacele – era regina, şi a ştiut să profite în mod inteligent de avantajele locului în care o aşezase soarta – şi a obţinut succese! Susţinând artele frumoase, literatură românească şi meşteşugurile, organizând participarea artizanilor români la expoziţii internaţionale, sprijinind turismul – prea puţin dezvoltat la acea vreme – a reuşit să prezinte şi să pună în lumina ceea ce avea unic, interesant şi demn de admiraţie civilizaţia românească. Cu ajutorul acestui sprijin venit din înaltul tronului, România a intrat, încet-încet – politic şi cultural – în Europa.

Ecaterina Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu (sau Cătălina Toderoiu) e o prezenţa insolită în istoria noastră, una dintre puţinele femei distinse “oficial” cu renumele de eroina, printre atâtea alte eroine anonime care vor fi pierit în bătălii fără că posteritatea să le mai ştie numele şi faptele. Cercetaş, apoi infirmieră în timpul Primului Război Mondial, şi-a depăşit condiţia sub influenţă unei tragice întâmplări – moartea fratelui ei Nicolae, căzut pe front. Pentru el, în amintirea lui, pentru a-i onora memoria, sora l-a înlocuit, cumva, devenind şi ea soldat – sau, poate, curajul pe câmpul de lupta era o trăsătură de familie. Podul Jiului, Samboteni, Bărbăteşti, Tantareni, Filiaşi – sunt nume ale unor locuri în care armata română a dat, în 1916, bătălii la care a luat parte şi Ecaterina – pe atunci în vârstă de 22 de ani. Remarcată penrtru curajul ei, decorată de regele Ferdinand, a primit, pe lângă multe distincţii, gradul de sublocotenent şi comandă unui pluton de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la Mărăşeşti. Aici a murit, împuşcată în piept, încheindu-şi astfel, în chip tragic şi eroic, scurtă viaţă de femeie-ostaş.

Regina Maria

Regina Maria a avut, că şi predecesoarea ei, o viaţă plină de preocupări personale, bine cunoscute, care îi hrăneau spiritul creator şi avid de frumos, dar şi o viaţă politică, mult mai puţin ştiută, însă prin care a adus un aport hotărâtor la istoria României. Castelul Pelişor, casă şi grădinile de la Balcic, tablourile pe care le picta, poveştile pe care le scria – sunt înfăptuirile unei vieţi de regina-artista, plină de haruri, parte dintre multele sale calităţi. Dar, atunci când, după Primul Război Mondial, negocierile Tratatului de la Paris s-au împotmolit în punctul în care urmau să se acorde României recunoaşterea şi răsplată participării la conflict, regina Maria şi-a revelat şi marele ei har politic, pe care îl avusese mereu, dar care, până atunci fusese ţinut oarecum ascuns, în umbră celorlate preocupări, mai vizibile – de mama, soţie, persoană oficială şi artista. A plecat ea însăşi la Paris, iar întrevederile cu ministrul francez Clemenceau au îndreptat situaţia. Prin Tratatul de la Paris, România şi-a văzut împlinite aspiraţiile, iar România Mare îşi datorează naşterea – poate în măsură mai mare decât credem – intervenţiei oportune şi salutare a reginei Maria.

Elena Lupescu

Elena Lupescu e una dintre acele amante regale a căror influenţă a fost atât de mare încât te întrebi cum ar fi arătat istoria dacă ele n-ar fi apărut, într-o bună zi, în calea monarhului pe care l-au sedus. Viaţă ei însă are multe puncte întunecate, informaţiile sunt neclare şi contradictorii. Dată la care ar fi început legătură ei cu regele Carol al ÎI-lea şi chiar anul naşterii sunt sursă de controverse, alimentate de informaţiile contradictorii ce reies din presă contemporană lor şi din cărţile scrise despre ei. Multă vreme privită doar că o pacoste, denigrată şi urâtă atât de politicienii vremii, cât şi de popor, ea a fost un soi de inamic public nr. 1, personajul negativ, malefic, din umbră tronului. Recent, însă, au început să fie publicate şi dezvăluiri ce descoperă o altă faţă a ei, prezentând-o, neaşteptat, într-o lumina mai bună. Că şi timpul vieţii ei, e greu să cerni adevărul de scorneli. Oricum ar fi, pare să fi avut o fire complexă, măsură a unei inteligente ascuţite, care a ajutat-o să-şi croiască drumul în viaţă, să se adapteze şi să reziste în viaţă agitată şi presărată cu întâmplări dramatice a curţii regale din timpul perioadei interbelice.

Că a avut o mare influenţă asupra lui Carol al ÎI-lea şi, prin acesta, şi asupra evenimentelor politice care au jalonat istoria interbelică a României, e neindoienic, dar e greu de spus ce a fost mai mult – sau ce a fost în realitate: era doar o curtezană de lux dornică de măriri? Era o femeie ataşată sincer de persoană regelui? A fost o eminenţa cenuşie, o putere ocultă care a manipulat, cu o inteligenţă rece, viaţă de curte, politică şi pe rege însuşi? Legătură dintre ea şi Carol al ÎI-lea a fost, în orice caz, foarte puternică. Începută încă de când acesta era doar principe moştenitor şi continuată şi după abdicarea din 1940, urmată de exilul definitiv, relaţia lor a fost remarcabilă prin statornicie, mai ales decă ţinem de seama de faptul că partenerul masculin din acesta relaţie era un om care, din pricina vieţii amoroase agitate duse în tinereţe, fusese poreclit “regele-playboy.” Femeia care i-a stat alături acestui rege-playboy din 1922 şi până la moartea lui, în 1953, că amanta şi apoi soţie (s-au căsătorit în Brazilia, în 1947), a fost categoric, unul dintre cele mai celebre personaje ale vremii ei.

Mai degrabă detestată de contemporani, prezentată adesea drept cea vinovată de cele mai multe dintre relele abătute asupra ţării, urmările acesteri proaste reputaţii câştigate în tinereţe au urmărit-o încă decenii întregi după plecarea ei din ţară, până la moarte. Şi azi, ceea ce se ştie despre ea e alcătuit din informaţii care se bat cap în cap: unii o consideră drept “femeia nefastă”, cum era poreclită în cercurile adversarilor politici, în vreme ce alţii, care au cunoscut-o îndeaproape, mai ales în timpul vieţii ei în străinătate, vorbesc despre o persoană afectuoasă, prietenoasă, grijulie faţă de cei apropiaţi… departe de imaginea de scorpie vicleană şi fără scrupule cu care ne obişnuise presă timp de câteva decenii. La peste 20 de ani de la moartea ei (a murit în 1977, în Portugalia, unde ea şi fostul rege se stabiliseră după căsătorie) Elena Lupescu – Magda Lupescu, cum mai era cunoscută; Duduia, cum o numeau cei apropiaţi tronului sau Lupeasca, aşa cum îi ziceau cei care n-o agreau – este, în continuare, un personaj destul de misterios.

Sursa: descopera.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here