„Fericirea cred că se află dincolo de paravanul lumii materiale” (I)

0
159

74930_563984417007833_8071033_n– Înaltpreasfinţia Voastră, cum definiţi, în contextul predicii de pe munte, termenul „fericire” şi cuvântul „fericiţi”?

– Pentru om în general şi pentru creştin în special, starea de fericire este un ideal. Omul nu poate avea fericire absolută decât atunci când este cu Dumnezeu, în Dumnezeu, şi într-o stare de despătimire şi de unire cu El. Aşa cum am zis, pentru om în general şi pentru creştin în special, cât timp trăieşte pe pământ fericirea rămâne un ideal, o culme spre care merge, însă nu putem zice că va ajunge la un moment dat să spună că pe pământ este fericit pentru totdeauna. Poate ceea ce detaliază Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului este valabil nu numai pentru celelalte bucurii pe care le va avea creştinul în împărăţia lui Dumnezeu, ci şi pentru fericire. Pe pământ omul poate avea momente, clipe, zile fericite, însă fericirea deplină cred că se află dincolo de paravanul lumii materiale. Dar pe măsura în care, chiar pe pământ trăind, omul reuşeşte să intre în comuniune cu Hristos, pe măsura respectivă este şi fericit, pentru că aceasta este fericirea: starea omului atunci când a depăşit provizoratul acestei vieţi cu multe surprize, care îi provoacă durere, şi a ajuns acolo unde ele sunt lăsate în urmă şi copleşite de strălucirea prezenţei lui Hristos. Cred că în genul acesta am putea interpreta noţiunea de fericire din predica de pe munte. Mântu­itorul dă acolo o sumedenie de ipostaze în care omul Poate fi fericit: când e curat cu inima, pentru că atunci este în comuniune cu Dumnezeu, îl vede pe Dumne­zeu, când este sărac cu duhul, pentru că atunci, fiind într-o stare de adevărată smerenie, se mulţumeşte cu puţinul necesar pentru traiul de fiecare zi şi când îi lipseşte şi acesta nu se tulbură, şi aşa mai departe în ce priveşte şi celelalte fericiri, pe care le găsim scrise în capitolul cinci al Evangheliei după Matei.

– Pentru că aţi amintit de provizorat ca un duş­man al fericirii, consideraţi că în rai omul a avut o stare de fericire? Care a fost izvorul ei şi în ce a constat ea?

– În rai omul a avut o stare de fericire. Această stare de fericire i-o oferea comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu semenul său. Adam era în comuniu­ne cu Sfânta Treime, şi era în comuniune cu Eva. în momentul în care a păcătuit, a ieşit din starea de comuniune cu Dumnezeu şi cu Eva. înainte toate erau la locul lor, nu era provizorat, lucrurile erau aşezate, totul era în comuniune cu Izvorul fericirii, cu Dumnezeu cel Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane. Structura supremei iubiri este Dumnezeu, este Sfânta Treime, zice Părintele Stăniloae. Această sintagmă mi se pare extraordinară. Adică Dumnezeul nostru nu este o singură Persoană, ci trei Persoane, este co­muniune. Fericirea de acolo vine, din comuniunea pe care o au cele trei Persoane laolaltă. Această fericire a avut-o şi omul de la creaţie, pentru că era creat după chipul lui Dumnezeu, ca fiinţă sociabilă, comunitară, în comuniune cu Treimea şi în comuniune cu semenii lui. în momentul în care a căzut din această stare, care era statornică cât timp se afla în comuniune cu Dumnezeu, a ajuns în starea de provizorat. Păcatul 1-a scos din comuniune. Şi atunci, iată, fericire nu mai avem decât din când în când, viaţa fiind cu urcuşuri şi cu coborâşuri. Când urcăm şi suntem cu Dumnezeu, aproape de El, ne simţim bine, suntem fericiţi, apoi cădem, din nou se subţiază fericirea noastră, din nou suntem cu sufletul plin de amărăciunea pe care în ultimă instanţă ne-o provoacă această stare de provizorat şi de singurătate. Pentru că omul căzut în păcat rămâne singur. S-a rupt de Dumnezeu, dar s-a rupt şi de semenul lui. Dacă Dumnezeu este iubire, cum îl defineşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dracul este ură. Când ne apropiem de Dumnezeu, intrăm în starea de comuniune, de fericire şi de iubire, iar când ne îndepărtăm de El şi ne apropiem de diavol, pe măsura aceea gustăm din nefericirea pe care o produce starea de însingurare şi de ură.

– Credeţi că a existat o evoluţie a fericirii de la creaţie până la David şi apoi până la Hristos?

– Probabil că a existat un oarecare progres în acest drum înspre fericire, pentru că pe măsura în care Dumnezeu le revela oamenilor, prin pro­roci, adevărurile mântuitoare care au culminat în Hristos, pe măsura în care le descoperea coborârea lui Dumnezeu, pe măsura respectivă licărea în sufletul omului posibilitatea fericirii la un moment dat, adică nădejdea că Dumnezeu Se va coborî printre oameni şi că oamenii, refăcând legătura cu El, vor putea re­deveni fericiţi. în acest sens are un mers ascendent revelaţia Vechiului Testament.

– De fapt, Domnul Hristos l-a reintrodus pe om în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, l-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii şi l-a readus în comuniune cu Dumnezeu. El însuşi fiind unul din Sfânta Treime, S-a făcut frate cu omul, ca apoi pe toţi oamenii să îi refacă fii ai lui Dumnezeu. Pentru oameni este important să găsească calea de a deveni mădulare ale trupului lui Hristos, de a se uni cu Hristos, pentru ca apoi El să le dăruiască duhul de filiaţie care le oferă, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, să strige către Dumnezeu: „Awa, Părinte”. în Apostolul de la Crăciun e foarte limpede acest lucru: la plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume, şi El făcându-Se om, ne-a dat posibilitatea de a fi fraţi cu El şi fii ai Tatălui, de a intra în comuniune cu Duhul Care ne permite să zicem: „Awa, Părinte”.

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Andrei Andreicuţ

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here