Când cel mai puternic imperiu al lumii s-a confruntat cu o mare ameninţare, faraonul Ramses al III-lea și-a aruncat în luptă toţi oamenii, consemnează Reader’s Digest, în “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.
(Ramses al III-lea ucide un luptător libian. Pe lângă încleştarea cu oamenii mărilor, Ramses a trebuit să respingă şi două invazii libiene în timpul domniei sale)
„Trupele îi sunt ca taurii, gata pe câmpul de bătaie; caii îi sunt ca şoimii în mijlocul păsărelelor.” INSCRIPŢIE PE UN TEMPLU FUNERAR
Primele raze ale soarelui brăzdau cerul răsăritului, alungând forţele întunericului, haosul şi răul, şi spunând lumii că miracolul zilnic se petrecuse: zeul Ra se născuse din nou pe tărâmul acesta. Preoţii au intonat un imn de slavă în faţa altarului din centrul taberei. Astăzi, cu şi mai mare ardoare decât de obicei, zeii Egiptului urmau să fie invocaţi pentru a li se aduce aminte că faraonul, fiul lor, şi Egiptul, opera lor de suflet, aveau nevoie de ajutor în cel de-al optulea an al domniei faraonului, 1190 î.Hr., an de criză. Trupele egiptene fuseseră deplasate pe poziţii la adăpostul întunericului. Acum, ele luau în pripă un mic-dejun din pâine, brânză de capră şi ceapă, stropit cu bere. Mulţi îşi pipăiau amuletele, rugându-se să scape cu viaţă la sfârşitul acelei zile groaznice.
Unii cai de la carele de luptă se cabrau, presimţind că avea să se petreacă ceva, şi îşi scuturau capetele cu panaş.
Calmând animalele agitate, conducătorii de care şi războinicii aveau la rândul lor motive de îngrijorare. Erau elita armatei şi a nobilimii egiptene. Analele familiilor povesteau cum îşi învinseseră strămoşii lor duşmanii, devenind cel mai puternic imperiu de pe faţa pământului. Acum urmau să lupte pentru însăşi existenţa Egiptului, contra oamenilor mării – o adunătură de hoinari lacomi de pământuri, care până de curând fuseseră o putere minoră în Mediterana de nord şi de est.
Regele Egiptului de Sus şi de Jos, Ramses al III-lea, şedea în cortul lui somptuos, înarmat pentru încleştarea ce urma. O iscoadă a sosit în galop în tabără cu vestea că duşmanul se apropia. Aghiotanţii au pornit să ducă ordine, iar faraonul a sărit în carul său şi şi-a ocupat poziţia. Armata păstra tăcerea pentru a-l surprinde pe inamic, care se apropia acum prin ued.
Se pare că oamenii mării nu se aşteptau să întâlnească armata egipteană în acea zi. Poate că erau prea încrezători, obişnuiţi cu victorii uşoare. Tocmai cuceriseră o fâşie largă din Asia Mică şi Levant, distrugând toate armatele şi oraşele întâlnite în cale, şi răstumând chiar puternicul Imperiu Hitit, odinioară duşmanul Egiptului, dar azi cel mai apropiat aliat.
Braţul faraonului s-a ridicat şi a coborât, trompetele au zbierat ordine de bătaie către divizii, şi teribila maşină de război egipteană s-a pus în mişcare. Armata disciplinată, făcând manevre după ordinele transmise de trompeţi, a încercuit inamicul şi l-a izbit. În afară de faptul că fusese luat prin surprindere, inamicul avea două dezavantaje: avea puţine care şi era împovărat de familii. Oamenii mării migrau pentru a găsi noi locuri în care să se aşeze, astfel că nevestele şi copiii mergeau cu ei, în care cu două roţi trase de boi.
Oamenii mărilor s-au pomenit cu carele imobilizate în învălmăşeală. Mame cuprinse de panică încercau să-şi ferească copiii de săgeţile egiptene îngropându-i sub bagaje sau împingându-i sub care. Bătălia a fost crâncenă şi sângeroasă. Amândouă părţile aveau foarte mult de pierdut. Însă zeii Egiptului şi-au ocrotit poporul. Luptând ca leii, ei au triumfat.
Egiptenii nu au avut timp să-şi savureze victoria. După o noapte în care a organizat urmărirea duşmanilor, căci mulţi fugiseră, şi paza prizonierilor, Ramses şi grosul armatei s-au pus din nou în mişcare. Scăpaţi de bătălia pe uscat, îi aştepta o alta. Flota oamenilor mării se afla la una din multele guri ale Deltei Nilului, pregătită să ridice ancora spre Memphis, capitala administrativă a Egiptului.
Pentru a-i învinge pe oamenii mării pe apă, Ramses adunase cea mai mare flotă din istoria Egiptului – corăbii de comerţ, de marfă şi vase speciale de luptă, fiecare cu un berbece din bronz turnat în forma unui cap de leu. Faraonul s-a decis să nu urce pe a sa corabie- Şoim și să conducă operaţiunile de pe malul fluviului, de unde el şi războinicii săi puteau arunca un nor de săgeţi asupra vaselor inamice. Pentru a doua oară, egiptenii stăteau în aşteptarea unei bătălii care avea să decidă soarta ţării lor. Aveau însă în urma lor o victorie: aparent invincibilii oameni ai mării fuseseră învinşi o dată şi puteau fi învinşi din nou.
(Vasele de război egiptene, identificabile după prove, abordează vasele oamenilor mării, aducându-le pe cele încă nescufundate în bătaia săgeţilor arcaşilor de pe mal, susţinuţi de uriaşa siluetă a lui Ramses al III-lea. Panorama bătăliei navale a fost săpată pe zidul unui mare templu)
Din ceaţa primei dimineţi s-a ivit flota inamică, fiecare corabie având o provă înaltă, cioplită ca să semene cu o pasăre marină. Vasele egiptene, cu vâslaşii trăgând la rame din răsputeri, au izbit şi au răsturnat zeci de ambarcaţiuni inamice. Apa se colora în roşu închis pe măsură ce arcaşii de pe maluri îşi încordau arcurile, iar victimele se rostogoleau în fluviu.
Luptătorii de pe vasele egiptene au abordat apoi vasele inamice ce rămăseseră nescufundate şi au început lupta corp la corp. La capătul zilei, forţele egiptene triumfaseră iar. Oamenii mării care au scăpat neprinşi au fugit de pe pământul egiptean, nemaiîntorcându-se vreodată.
Angelina Petra
