Firea umană este chemată să participe la viaţa Sfintei Treimi

0
143

imagesDacă Dumnezeul incognoscibil se descoperă ca Treime Sfântă, dacă neputinţa de a-L cunoaşte ne apare ca taina celor trei persoane şi a firii una, acest lucru este posibil tocmai pentru că Sfântul Duh descoperă contemplării noastre plinătatea Fiinţei dumnezeieşti. Pentru aceasta, în tradiţia răsăriteană, ziua Cincizecimii este numită ziua Treimii. Ea este statornicia absolută, limita oricărei contemplări, a întregii înălţări şi, în acelaşi timp, principiul oricărei teologii, adevăr primordial, datul iniţial de la care pornind îşi ia începutul orice gând, orice fiinţă. Sfântul Grigorie de Nazianz, Evagrie Ponticul, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţi Părinţi identificau cunoaşterea desăvârşită a Treimii cu Împărăţia lui Dumnezeu, desăvârşirea ultimă la care sunt chemate fiinţele create. Teologia mistică a Bisericii de Răsărit se va afirma totdeauna ca triadocentrică. Cunoaşterea lui Dumnezeu va fi pentru ea o cunoaştere a Treimii, unirea mistică, o unitate de viaţă cu Cele trei persoane dumnezeieşti. Antinomia dogmei trinitare, identitatea tainică a Monadei-Triadă va fi cu zel păzită în duhul apofatismului răsăritean, care se va opune formulei apusene a purcederii ab utroque, pentru a nu pune accentul pe unitatea de natură în dauna plinătăţii personale a „celor trei Sfinţenii care se unesc într-o singură Stăpânire şi Dumnezeire“. Monarhia Tatălui va fi totdeauna afirmată, izvor unic al persoanelor, în care există bogăţia nesfârşită a firii una.

Ţinând să conceapă o deplinătate mai însemnată, să depăşească toate mărginirile conceptuale care ar detemina în mod raţional fiinţa dumnezeiescă, teologia răsăriteană nu îngăduie să se atribuie firii dumnezeieşti caracterul unei fiinţe închise în sine. Dumnezeu, fiinţă una în trei persoane, este mai mult decât o fiinţă: El debordează fiinţa Sa, Se arată în afara ei, se împărtăşeşte fiind neîmpărtăşibil prin fire. Aceste purcederi ale dumnezeirii în afara fiinţei, aceste covârşiri ale plinătăţii dumnezeieşti sunt energiile, fel de a fi propriu lui Dumnezeu, întrucât revarsă plinătatea dumnezeirii Sale prin Duhul Sfânt asupra tuturor celor ce sunt vrednici să o primească. Pentru aceasta cântarea Cincizecimii numeşte Sfântul Duh „râul dumnezeirii curgând de la Tatăl prin Fiul“. Aceeaşi aspiraţie spre deplinătate se arată în învăţăturile care se referă la facerea lumii. Dacă existenţa lumii create nu are caracter de necesitate, dacă facerea lumii este contingentă, tocmai în această libertate deplină a voinţei dumnezeieşti îşi află desăvârşirea lumea creată. Căci Dumnezeu a făcut din neant un subiect cu totul nou, un cosmos care nu este copie nedesăvârşită a lui Dumnezeu, ci o lucrare voită, „cugetată“ de „dumnezeiescul sfat“. Într-adevăr, în teologia răsăriteană, ideile dumnezeieşti, după cum am văzut, se prezintă sub înfăţişarea dinamică de puteri, de voinţe, de cuvinte creatoare. Ele definesc fiinţele create drept cauze exterioare lor, dar, în acelaşi timp, ele le cheamă la desăvârşire, adică să fie „fiinţă desăvârşită“, în unire cu Dumnezeu. Astfel, lumea creată apare ca o realitate dinamică, tinzând către o deplinătate viitoare, mereu prezentă pentru Dumnezeu. Temelia de nezdruncinat a lumii create din neant constă în împlinirea sa, care este limita devenirii sale. Or, Cel care împlineşte, care dă deplinătatea oricărei fiinţe este Sfântul Duh. Privită în sine, fiinţa creată va fi totdeauna o nedeplinătate; privită în Sfântul Duh, ea va apărea ca o deplinătate a făpturii îndumnezeite. De-a lungul istoriei sale, lumea creată va fi pusă între aceste două hotare fără să se poată concepe vreodată „firea curată“ şi harul ca două realităţi juxtapuse care s-ar adăuga una celeilalte.

Tradiţia Bisericii de Răsărit recunoaşte făptura care tinde la îndumnezeire, depăşindu-se în mod continuu în har; ea recunoaşte, de asemenea, făptura căzută, care se desparte de Dumnezeu pentru a intra într-un nou plan existenţial, cel al păcatului şi al morţii; dar ea se va feri să atribuie o desăvârşire statică firii create, privite în ea însăşi. Într-adevăr, aceasta ar însemna să atribuie o deplinătate mărginită, o suficienţă naturală fiinţelor care au fost făcute ca să-şi găsească deplinătatea în unirea cu Dumnezeu. În antropologia şi ascetica ce decurg din această tradiţie, limita care trebuie depăşită este cea a individului, fiinţă particulară, rezultat al unui amestec între persoană şi fire. Deplinătatea firii cere unitatea desăvârşită a omenirii, un trup unic care se realizează în Biserică; deplinătatea virtuală a persoanelor se exprimă în libertatea lor faţă de orice calificare naturală, faţă de orice caracter individual, libertate care face din fiecare dintre ele o fiinţă unică şi fără de egal, o mulţime de ipostasuri omeneşti având o singură fire. În unitatea firii comune, persoanele nu sunt părţi, ci fiecare este un tot care găseşte împlinirea desăvârşirii sale în unirea cu Dumnezeu. Persoana, chip indestructibil al lui Dumnezeu, tinde mereu spre această deplinătate, deşi caută uneori şi în afară de Dumnezeu, căci ea cunoaşte, doreşte şi lucrează prin firea pe care a întunecat-o păcatul, fire care nu mai deţine asemănarea cu Dumnezeu. Aşadar, misterul fiinţei divine, care este distincţia între firea una şi persoană, este înscrisă în firea umană chemată să participe la viaţa Sfintei Treimi. Cei doi poli ai fiinţei omeneşti, firea şi persoana, îşi găsesc deplinătatea una în unitatea, cealaltă în diversitatea absolută, căci fiecare persoană se uneşte cu Dumnezeu în modul care îi este potrivit numai ei. Unitatea firii purificate va fi necreată şi „recapitulată“ de Hristos; mulţimea persoanelor va fi întărită de Duhul Sfânt care se va comunica fiecărui mădular al trupului lui Hristos. Noua deplinătate, noul plan existenţial introdus în lume după Golgota, după Înviere şi după Cincizecime, se va numi Biserică.

Numai în Biserică, prin ochii Bisericii, va vedea spiritualitatea răsăriteană pe Hristos. Altfel spus, ea Îl va cunoaşte în Sfântul Duh. Hristos i se va arăta totdeauna în plinătatea dumnezeirii Sale, în slavă şi biruitor, chiar în patima Sa, chiar în mormânt. Kenoza va fi împlinită de strălucirea dumnezeirii. Mort şi odihnindu-Se în mormânt, El coboară în iad ca un biruitor şi fărâmă pentru totdeauna puterea vrăjmaşului. Înviat şi înălţat la ceruri, El nu poate fi cunoscut de Biserică sub altă înfăţişare decât aceea a unei persoane din Sfânta Treime, şezând de-a dreapta Tatălui după ce a zdrobit moartea. Hristosul „istoric“, „Iisus din Nazaret“, aşa cum apărea în ochii martorilor străini, Hristosul din afara Bisericii este depăşit în deplinătatea descoperirii date adevăraţilor martori, fiilor Bisericii luminaţi de Sfântul Duh. Cultul firii umane a lui Hristos este străin tradiţiei răsăritene sau, mai degrabă, această fire umană îndumnezeită îmbracă aici aceeaşi formă slăvită pe care ucenicii au văzut-o pe Muntele Taborului, firea omenească a Fiului care face să se vadă dumnezeirea comună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt. Calea imitării lui Hristos nu a fost niciodată aplicată în viaţa duhovnicească a Bisericii de Răsărit. S-ar părea că aceasta are aici un anumit caracter de nedeplinătate, că este o atitudine exterioară faţă de Hristos. Pentru spiritualitatea răsăriteană, singura cale care ne face asemenea lui Hristos este cea a dobândirii harului dat prin Sfântul Duh. Sfinţii Bisericii de Răsărit nu au avut niciodată stigmate, amprente exterioare care iau făcut pe câţiva mari sfinţi şi mistici ai Apusului asemănători lui Hristos Cel suferind. Spre deosebire de aceştia, de multe ori sfinţii răsăriteni au fost transfiguraţi de lumina lăuntrică a harului necreat şi au devenit strălucitori ca Hristos în timpul Schimbării Sale la Faţă.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here