Frica de sine

0
233

Cine nu s-a speriat niciodată de sine însuşi, acela nu ştie ce este frica. Pentru că toate grozăviile din afară de care se teme omul se află în lăuntrul lui, şi încă într-un chip neîmblânzit.

Se află în noi un hău peste care, aplecându-se cândva, omul rămâne uimit şi îngrozit până la moarte. Toate lumile pot încăpea în acest hău, fără să-l umple. Şi cu toate numele date de noi acestui hău: suflet, minte, voinţă, simţuri, afecte, patimi, om lăuntric, conştiinţă – hăul rămâne negrăit, nedesluşit şi nenumit.

Omul se întinde până unde se întinde foamea lui. Limita unui sălbatic este cea a privirii ochilor săi. Limita unui om cu înălţime duhovnicească se întinde dincolo de marginile întregii lumi.

Dacă întregul cosmos s-ar preface într-o masă, cu toate darurile lui întinse

pe această masă, omul duhovnicesc se va ridica flămând de la ea. Căci tot acest cosmos împodobit ca o masă de nuntă este despărţit de Dumnezeu pentru cei săraci duhovniceşte. El nici nu există pentru a sătura foamea, ci pentru a o stârni. Cum poate el astâmpăra foamea unui om duhovnicesc? Cum poate el sătura pe cel căruia îi şi stârneşte foamea?

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009