Frica pune sufletul în stare de veghe

0
135

ficaSlavă Domnului! Iată că aţi început să înţelegeţi că avem nevoie de frică: frica este paza cea bună. Rugaţi-vă Domnului şi Preacuratei împărătese ca frica de Dumnezeu să vă umple inima. Ea nu are nimic bolnăvicios, ci este un simţământ evlavios, de trezvie şi de înviorare, este ca boarea dimineţii: nu fură căldura, ci îi dă temperatura reală. Numai iubirea îmblânzeşte şi îmbună. Dar există şi o căldură înşelătoare – de la altul – o stare asemănătoare cu cea a iubirii, unde, însă, nu există iubire, ci doar fantoma ei. Aceasta preface sufletul într-un stăpân despotic, şi atunci el îşi acordă libertăţi şi privilegii, de parcă ar avea vreun drept, purtându-se dispreţuitor şi nedorind să dea vreun răspuns. Este bine când totul se sfârşeşte cu bine şi fără urmări, când îngerul păzitor ne ţine, parcă, de mână şi alungă toate nenorocirile; altminteri, totul s-ar putea sfârşi cu: azi o înlesnire, mâine altă înlesnire, şi adio! Din pricina acestei nenorociri, o frică grozavă îi însoţea mereu pe sfinţi, până la sfârşitul vieţii lor şi, apoi, până la Judecata lui Dumnezeu.

Ea, frica, alungă orice alintări străine şi pune sufletul în stare de veghe. Dar trebuie să ne rugăm! Frica Ta, Doamne, sădeşte-o în inimile noastre, cei care îţi cântăm Ţie! Iată cum a fost postul dumneavoastră în Vinerea Mare! În zadar însă vă năpustiţi asupra postului şi vă supăraţi atâta pe el, zicând că niciodată nu veţi mai posti astfel. Cum va da Dumnezeu! S-ar putea chiar să postiţi şi o săptămână şi să nu se întâmple nimic deosebit. Prin asta, Domnul a vrut să vă arate că sunteţi singură, lipsită de învăluirea harului Său ocrotitor, în acest răstimp, Domnul S-a depărtat puţin de dumneavoastră – nu v-a părăsit, ci S-a îndepărtat; şi aţi rămas singură, cu propriile puterile şi cu tot ce se află în dumneavoastră. Aşa este legea înţeleptului har dumnezeiesc.

La început revarsă în suflet felurite mângâieri şi totul îi este uşor; inima este învăluită de căldură, ca de o haină, iar mintea este cuprinsă de lumina contemplării. Dar şi gândul ispitei se află în preajmă: ei, slavă Domnului…, acum, se pare că ne-am aşezat (există în scrisoarea dumneavoastră această expresie) – nu e ca mai înainte… lucrurile merg bine… inima nu stă rău, dar nici mintea nu-i mai prejos… Ceea ce a fost bine mai înainte, nu vi s-a datorat defel puterilor şi strădaniilor dumneavoastră, ci Domnului, în unica Lui bunătate; dumneavoastră însă aţi visat sau v-aţi pus nădejdea în propriile forţe sau v-aţi simţit puternică şi în siguranţă. Domnul v-a luat veşmântul harului Său şi aţi rămas singură… totul a devenit uscat, aspru, întunecat… Adică Domnul a răspuns gândului pe care l-aţi avut: „Iată, priveşte ce este inima ta şi ce este mintea ta!” – şi voinţa şi-a pierdut orice râvnă. Iată, deci, lecţia pe care v-a dat-o Dumnezeu, învăţăţi-o, şi să nu vă vedeţi altfel, decât cum aţi fost în ziua aceea. Dacă veţi fi mai bună, puneţi aceasta pe seama Domnului şi mulţumiţi-I şi tânguiţi-vă cu cutremur: „Doamne, nu-mi lua acoperământul harului Tău!”; dar să vă socotiţi mereu că sunteţi aşa cum aţi fost în ziua aceea.

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here