Gândacii invizibili

0
279
Gandacii invizibiliLa marginea unui oraş îndepărtat, trăia un grădinar cu familia lui. Era foarte vestit datorită pasiunii pentru grădinărit, aşa că multă lume venea la el să-i ceară sfaturi. Dar cel mai mult stătea pe lîngă el fetiţa lui, căreia îi plăcea de asemenea grădinăritul. Avea şi ea câteva stra­turi, pe care tatăl ei i le încredinţase să le îngrijească singură.

Sădea, săpa, plivea buruienile, cu un cuvânt muncea destul de mult şi se străduia din răs­puteri ca legumele şi zarzavaturile de pe straturile ei să fie frumoase şi sănătoase. În fiecare dimineaţă fetiţa punea în lădiţe salată, fasole verde, varză, morcovi, dovlecei, spanac, tot ce culegea în acea zi şi mergea la piaţă cu ele, încercînd să le vândă pe un preţ cât mai bun. Avea mari emoţii, dar marfa ei era proaspătă, aşa că şeful pieţei îi arăta totdeauna un loc bun unde să se aşeze şi o ajuta să le vîndă. Cei din jurul ei o priveau cu sim­patie, deşi era o fetiţă cam temătoare şi tăcută din fire. Tatăl ei se bucura şi o lăuda pentru această treabă pe care o făcea destul de bine. El nu ştia ce emoţii mari avea fetiţa în fiecare zi.

Din păcate însă, de un timp încoace, se întâmpla ceva foarte ciu­dat. Când ajungea la piaţă, fetiţa nu mai găsea în lădiţele ei ceea ce pusese acasă. În locul legumelor proaspete, acolo nu era decât o învălmăşeală de frunze mizerabile, şifonate, ofilite şi cotoare putrezite, la care dacă priveai, cu greu puteai să-ţi dai seama dacă fuseseră morcovi sau pătrunjei. Fetiţei nu-i venea să-şi creadă ochilor. Se uita în lădiţe, se uita în jur la oamenii care se strângeau în jurul ei, apoi iarăşi se uita în lădiţe, dar acolo nu mai găsea nimic demn de a vinde.

Şeful pieţei a iertat-o o dată, de două ori dar apoi a chemat-o la el şi a întrebat-o ce s-a întâmplat că vine la piaţă cu marfă aşa de proastă? Fetiţei i s-a făcut foarte ruşine, a lăsat capul în pământ, s-a roşit la faţă şi abia aştepta să se termine orele de piaţă ca să se ducă acasă.

După aceea, zi de zi fetiţa a fost tot mai atentă ce pune în lădiţe. Se apropia de piaţă cu emoţii tot mai mari. Şi pe bună dreptate, pentru că în lădiţele ei nu se găseau din nou decât frunze ofilite şi putrede. Cei din jur o fixau cu privirile, râdeau pe seama ei, îi întorceau spatele, aşa că nu putea să mai vândă nimic. Şi nu mai avea nici un prieten la piaţă.

La început fetiţa n-a spus nimic tatălui ei. Se gândea că, poate, cineva îi încurcase coşurile din greşeală sau din glumă. Când a văzut însă că nu mai reuşeşte să vândă nimic, plină de necaz, cu ochii în lacrimi i-a mărturisit tatălui ce păţeşte. Grădinarul cel vestit s-a supărat şi el, însă pen­tru că avea mare încredere în fetiţă, n-a certat-o prea tare pentru neglijenţă şi a început să împacheteze împreună cu ea legumele şi zarzavaturile proaspete în lădiţele de dus la piaţă. Făceau împreună această muncă, dar degeaba. Deşi tatăl său o ajuta, în ziua următoare, la piaţă lădiţele erau din nou pline de gunoi în loc de verdeţuri proaspete. Şeful pieţii a început să o privească plin de milă pe fetiţă, dar nu avea ce face, decât să o aşeze mai în spate, unde nu trecea multă lume, pentru că marfa ei strica tot aspectul pieţii.

Fetiţa nu mai putea de ruşine. Viaţa i se părea un chin. De necaz, tot gândindu-se la ce i se întîmpla, obosită şi ruşinată fetiţa s-a oprit pe mar­ginea drumului să se odihnească. Cum plângea ea aşa încetişor, nici n-a observat că s-a apropiat de ea o bătrînică cu ochi buni şi înţelepţi, care s-a oprit şi a privit-o. Văzând cât de supărată era fetiţa, a întrebat-o:

“Pentru ce eşti supărată?”

“Pentru că nu înţeleg ce se întâmpla cu legumele pe care le îngri­jesc şi le duc la piaţă să le vând. Deşi muncesc aşa de mult cu ele, deşi le împachetez pe fiecare în lădiţe, când ajung la piaţă am foarte mari emoţii. Deschid lădiţele şi nu găsesc în ele decât frunze veştede, cotoare putrede, din care nu mai pot să vând absolut nimic. Nu mai ştiu ce să mă fac…”.

“O, doar asta te necăjeşte?” a întrebat-o bătrînică. Apoi, plină de bunăvoinţă a adăugat::

‘Tu nu ai auzit încă de gândacii invizibili ?”

“Nu, nu am auzit şi nu i-am văzut niciodată”, a răspuns fetiţa ridicînd ochii.

“Păi nici nu aveai cum să-i vezi, pentru că sunt invizibili. Ei apar atunci când ai emoţii şi-ţi distrug munca pe loc.”

“Dar cum aş putea să mă apăr de ei?”, a întrebat-o fetiţa.

Bătrânică a privit-o pe fetiţă în ochi şi a adăugat:

“Am să-ti dau o cheită fermecată. De câte ori te vei strădui şi vei munci pentru ca legumele şi zarzavaturile tale să iasă frumoase ca să le poţi vinde, după ce le-ai împachetat, încuie capacul fiecărei lădiţe cu această cheiţă. Când vei ajunge la piaţă nu vei mai avea emoţii, pentru că verdeţurile pe care le-ai cultivat nu vor mai fi atacate de gândacii invi­zibili”. Zicînd acestea, bătrînica i-a întins fetiţei o cheie mică, deosebită de toate cheile pe care fetiţa le văzuse vreodată.

Mulţumindu-i, fetiţa a plecat mai bine dispusă spre casă. S-a apu­cat imediat de treabă. A smuls buruienile de pe straturi, a curăţat plantele de frunze uscate şi a cules varza, salata, ardeii, morcovii, roşiile , cu un cuvânt tot ce trebuia dus la piaţă a doua zi. Le-a aşezat cu grijă în lădiţe, a încuiat capacele cu cheiţa fermecată şi s-a culcat liniştită.

În dimineaţa următoare a plecat la piaţă. Şeful pieţei s-a apropiat de ea şi a întrebat-o:

“Ei, ai marfă bună astăzi?”

“Da, vino şi vezi”, i-a răspuns fetiţa sigură de ea şi fără nici o emoţie. Când a venit lângă ea, fetiţa a descuiat lădiţele, rând pe rând, fără să-i fie deloc frică sau ruşine. Au ieşit la iveală exact verdeţurile proaspete, pline de rouă, frumoase şi sănătoase pe care ea le împachetase cu grijă. Şeful pieţei a admirat marfa. Imediat s-au strâns toţi cei din jur. Legumele şi zarzavaturile fetiţei erau cele mai frumoase din piaţă aşa încât au fost cumpărate la cel mai bun preţ. Fetiţa nu mai putea de bucurie.

S-a dus acasă foarte mândră, iar tatăl ei a lăudat-o cu dragoste.

Fetiţa nu a spus nimănui despre gândacii invizibili care i-au dis­trus munca atunci când avea emoţii. Acum era foarte sigură pe ea şi nu-i mai era deloc ruşine de nimeni. Cu timpul a reuşit să se ducă la piaţă abso­lut fără nici o emoţie, aşa că n-a mai fost nevoie să folosească acea cheiţă fermecată, pe care o păstra totuşi ascunsă într-un loc secret ştiut numai de ea.

Sursa: Basme Terapeutice – Sempronia Filipoi

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here