I se spunea ”Prințul”. Un prinț al poeziei, cu precădere al poeziei eminesciene, pe care o recita într-un stil inconfundabil, cu vocea sa unică. A dat viață multor personaje celebre în teatru și film, publicul identificându-l cu Ștefan cel Mare, rol pe care l-a interpretat în două filme – ”Frații Jderi” (1974) și ”Ștefan cel Mare – Vaslui 1475” (1975).
Marele actor Gheorghe Cozorici s-a născut pe 16 iulie 1933, la Arbore, în județul Suceava. A absolvit Institutul de Artă Dramatică din București în 1956, făcând parte din ”promoția de aur”, alături de George Constantin, Amza Pellea, Silviu Stănculescu, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Silvia Popovici, Gina Patrichi.
A lucrat inițial la Teatrul Național din București, apoi a plecat la Naționalul Craiovean, împreună cu un grup de tineri actori, la acea vreme — Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma, Constantin Rauțchi, Dumitru Rucăreanu. I-au însoțit regizorii Radu Penciulescu și Dinu Cernescu și scenograful Ion Popescu-Udriște. La 24 de ani a jucat rolul lui Hamlet, un rol dificil pentru un tânăr actor. La Naționalul din Craiova s-a remarcat în roluri ca Lavruhin Ivanovici din “Ani de pribegie” de A.N. Arbuzov, Petre Dinu din “Titanic vals” de T. Mușatescu, Tudor din “Tudor din Vladimiri” de Mihnea Gheorghiu sau Scarlat din “Ultima generație” de V. Nițulescu.
În 1959 s-a întors la Teatrul Național din București, unde într-o carieră de peste 30 de ani a interpretat roluri de mare succes în “Becket” de Anouilh, “Eminescu” de Mircea Ștefănescu, “Bărbierul din Sevilla” de P.A. Beaumarchais, “Tinerețea lui Moromete” de Marin Preda, “Generoasa fundație” de Antonio Buero Vallejo , “Caligula” de Albert Camus, “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, “Avram Iancu” de Lucian Blaga, “Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki și altele. Ultimul său rol a fost Firs din piesa ”Livada cu vișini” de A.P. Cehov.
În 1962 s-a lansat în cinematografie jucând în ”Partea ta de vină”. Au urmat numeroase roluri în filme — ”Pădurea spânzuraților” (1964), ”Procesul alb” (1965), ”Gioconda fără surâs” (1967), ”Prea mic pentru un război atât de mare” (1969), ”Ultimele zile ale verii” (1976), ”Râul care urcă muntele” (1977), ”Clipa” (1979), ”Vânătoarea de vulpi” (1980), ”Un echipaj pentru Singapore” (1981), ”Comoara” (1982), ”Imposibila iubire” (1983), ”Un petic de cer” (1984), ”Furtună în Pacific” (1985), ”Din prea multă dragoste” (1985), ”Ziua Z” (1985), ”Moartea unui artist” (1989), ”Trenul de aur” (1986), ”Ciuleandra” (1985), ”Capcana mercenarilor” (1981), ”Frații Jderi” (1974), ”Patima” (1975) — pe care și-a pus amprenta. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) ”pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
Cel mai important rol din film, interpretat monumental, a fost cel al domnului Moldovei, în ”Ștefan cel Mare — Vaslui 1475”.
Actorul și-a uimit publicul nu doar prin talentul cu care interpreta, ci și prin vocea unică, a cărei intensitate dădea tărie sau sensibilitate sutelor de poezii pe care le-a recitat pe scenă, la televiziune, la radio. Toți cei care l-au îndrăgit își amintesc felul tulburător în care recita ”Scrisoarea III” a lui Eminescu. Era un mare iubitor de poezie, iar Eminescu i-a fost mai aproape aproape de suflet decât alți poeți. Era în stare să recite ore întregi versuri eminesciene, uimindu-și asistența.
Dincolo de talentul cu care reușea să umple scena prin harul și vocea sa, a fost iubit și respectat de colegi, care vedeau în el un prieten și un partener de scenă de nădejde. Pentru ei, colegi și prieteni, era ”Ghiță”.
Amintiri despre actor
“Noi, care am devenit atât de sensibili la gesturi și la tăceri, care suntem gata să suportăm aproape două acte și jumătate pentru o replică de succes, care împietrim de emoție în fața unei pauze bine ‘spuse’, suntem desigur prea aglomerați de preocupări majore ca să mai putem fi atenți, ca altădată, la glasul unui actor… Este o glorie care a început să apună și doar amintirea câte unui mare actor ne mai convinge că nu ‘s-a stins viața falnicei Veneții’… Gheorghe Cozorici a fost unul dintre cei puțini… Cozorici avea, în primul rând, darul glasului său unic și fiind și o fire sensibilă și având și o mare forță de actor, el își petrecea glasul de la o stare la alta, poruncindu-i drumul de dinlăuntru și mlădiindu-l frumos, ca un stăpân și ca un artist. El a reușit performanța — ea însăși excepțională — de a fi fost slujit de darurile sale și de a nu le fi pierdut slujindu-le… El știa că are un glas care îmbracă sunetele cu haine de fir de aur și de mătase și totuși părea că, dintre toți ascultătorii lui, el se asculta cel mai puțin… (…) Avea un glas sigur, neșovăitor, parcă tras cu linie netremurată și care lovea obstacolul auzului nostru într-o aterizare directă, fără recul. O vibrație scurtă, pătrunzătoare, o muzică gravă, un sunet de instrument sever. Cred că rostindu-și replicile undeva, într-o pădure adevărată, ar fi preschimbat ușor copacii în orgă, cerul în clopot și frunzele în mișcătoare flăcări verzi”. (Aurel Storin)
”A fost dintre cei mai minunați, nu numai actori, dar și cei mai minunați oameni pe care i-am cunoscut în teatru. Îl numeam ‘Prințul’, Albulescu îi spunea ‘Măestruțule’, era un actor de o calitate artistică și umană cu totul și cu totul deosebită. De o finețe și un rafinament… Am jucat mult cu el. Avea o strângere de mână care îmi dădea un curaj nemaipomenit”. (Ilinca Tomoroveanu)
Ultima întâlnire cu foștii colegi de promoție de la teatru
În toamna anului 1993, la Târgu Mureș, “promoția de aur” a teatrului românesc sărbătorea 37 de ani de la absolvire. Timp de două zile au depănat amintiri, au râs, au lăcrimat la gândul că unii dintre foștii colegi — Amza Pellea, Silvia Popovici, Gina Patrichi — nu mai erau printre ei. Au vorbit despre roluri, despre prietenie, despre prezent, dar cel mai mult despre teatru. Acolo a recitat pentru ultima oară ”Scrisoarea III”. La scurt timp a pășit spre infinit. Deși au trecut 20 de ani de la acel 18 decembrie, în care Gheorghe Cozorici a plecat să se întâlnească dincolo de stele cu Amza, bunul său prieten, personalitatea actorului rămâne la fel de vie în memoria publicului care l-a iubit, prin forța extraordinară pe care o emana pe scenă, prin zecile de roluri cărora le-a dat viață în teatru și în film, prin acel timbru unic al vocii. În memoria prietenilor rămân neșterse noblețea, distincția, căldura, discreția lui.
Sursa: Agerpres
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
