Vechiul cimitir părăsit se afla pe o stâncă înaltă. Gruffyd a împins poarta care s-a deschis scârţâind. Îi plăcea foarte mult să vină aici pentru a privi marea şi pentru a se gândi la soţia sa, înmormântată aici. Dar în acea noapte ceva era altfel. Gruffyd s-a oprit, scrutând întinsul apei. Departe, în mijlocul mării, se zărea ca prin ceaţă o insulă, dar Gruffyd desluşi văile şi colinele ei, un mic golf şi un far.
E tare ciudat că nu am mai văzut până acum această insulă, se gândi Gruffyd. Ar trebui să merg acolo. A coborât în grabă spre golf unde era ancorată mica barcă. Unde este oare insula asta misterioasă? De lângă barcă, Gruffyd nu putea vedea nimic în întuneric. Oare îi slăbise vederea? Sau doar şi-a imaginat insula? A alergat repede înapoi în cimitir. Nu, insula era acolo. Se vedea lumina farului şi chiar fumul ce se ridica din coşurile caselor.
Gruffyd a făcut un pas înainte şi insula a dispărut din nou. A făcut un pas înapoi şi, iat-o, insula apăruse la loc. „Pot vedea insula numai din acest loc,” a dedus el, „dar sunt hotărât să merg într-acolo. Te pomeneşti că pământul pe care stau e fermecat”.
Cu un cuţit, Gruffyd a luat o bucată din pământul de pe care vedea insula şi a plecat cu barca. Insula şi farul ce străluceau se vedeau tot mai bine pe măsură ce el se apropia de mal.
Gruffyd spuse: „Hei, mă aude cineva?”
Deodată, o mulţime de oameni au apărut la mal, ca să-l ajute să-şi ancoreze barca. Ce frumoşi erau, cu părul roşu ca focul şi ochii verzi de culoarea apei din fântânile adânci. Uimit, Gruffyd şi-a dat seama că erau zâne. Aveau aripi frumoase pe spate, iar când mergeau, picioarele lor abia atingeau pământul. Era pe insula unor zâne!
Zânele tinere erau deosebit de încântate să-l vadă, căci nu mai vorbiseră niciodată cu un om, şi, nici măcar nu văzuseră vreunul.
„Cum ne-ai găsit?” a întrebat regele insulei. „Insula noastră nu poate fi văzută cu ochii oamenilor”.
„Am stat pe o bucată de pământ”, i-a răspuns Gruffyd, „sus, în cimitirul Sfântului David.”
Bucata de pământ fermecat! Toate zânele auziseră despre acest petic de pământ din basme şi din cântecele lor de leagăn. Cică în acel loc a plâns o zână după soţul ei, care era om şi care a murit de bătrâneţe. Multe zâne au căutat acel loc, dar nimeni nu l-a găsit. Le era teamă că oamenii, odată ce vor afla de regatul lor, vor vrea să le fure comoara fermecată.
Zânele i-au dat lui Gruffyd să bea vin şi să mănânce prăjituri fermecate. Zânele tinere dansau pentru el şi se roteau atât de repede încât păreau nişte licurici. Dar, curând, a cântat cocoşul şi lumina zilei a început să îmbrace cerul. Zânele l-au condus pe Gruffyd la barcă, iar regele i-a întins un sac cu aur.
„Ia asta în schimbul pământului fermecat.”
Gruffyd înţelegea că dacă îi dă regelui bucata de pământ, nu va mai găsi niciodată insula fermecată. Dar nici nu putea refuza acest dar a regelui. Cu cât aur era acolo ar fi putut duce o viaţă tare frumoasă. Gruffyd a hotărât să ia aurul. Acum ştia că lumea zânelor există căci le văzuse.
Îi părea rău numai că nu le mai putea vedea niciodată cum dansează pe valuri.
Ocolul pământului în 80 de poveşti, Saviour Pirotta
