Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru noi. Nimic de comentat! Aşa este! Păstorul cel bun dă viaţă veşnică. Ce este viaţa întrebare pe care oamenii şi-au pus-o de multe ori, iar în ultimuj timp oamenii de ştiinţă sunt foarte porniţi să afle răspunsul. Şi cineva cu o amară ironie spunea: Ce să facă şi ei? Ca să vadă ce-i viaţa omului taie broaşte şi cercetează broaşte şi cobai! Şi, după ce că cercetează broasca, în loc să cerceteze omul, o mai cercetează şi moartă! Cum să afli ce e viaţa omului scormonind o broască moartă? Nu negăm, ştiinţa are realizări colosale. Probabil se va ajunge la clonare, o să apară între noi clone, oameni care nu sunt oameni, dar tot nu se va afla ce este viaţa, pentru că viaţa nu este „ceva”, ci este „Cineva”. Ştim că Păstorul nostru cel bun a zis: „Eu sunt Viaţă” şi atunci El îmi dă viaţa care este El. Mulţi dintre noi credem că viaţa noastră este viaţa biologică, dar aceasta nu e decât ţărâna în care Dumnezeu a suflat viaţa mea. Ce a apărut în mine în clipa în care Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă? Acolo, în adâncul acela al lăuntrului mamei mele, am fost eu de faţă când Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă? Nu, n-am fost! Pentru că am părut atunci când a suflat şi când eu am apărut El deja era cu “spatele”! Abia la Botez L-am văzut faţă către faţă. Nu ne amintim! să ne amintim când ne vom întâlni din nou faţă către faţă! Atunci, la suflarea aceea din adâncul, din pântecul mamei n-a apărut ceva, ci a apărut cineva. Eu am apărut. Eu nu am suflet, ci sunt suflet! Sufletul viu pe care L-a suflat Dumnezeu sunt eu.
Omul este suflet viu; Cum citim în Cartea Facerii: „…a suflat asupra sa şi omul s-a făcut suflet viu!”. Eu sunt suflet viu, viaţa mea sunt eu, dar numai întrucât eu sunt locul în care El suflă, în are El vine. În clipa în care m-am întors cu spatele la Dumnezeu semăn cu un frigider scos din priză. Pentru că frigiderul e frigider atâta timp cât stă în priză. Dar dacă s-ar mândri, cum facem noi eori, şi ar ieşi din priză zicând: „Uite, eu am gheaţă şi fară să primesc curent”, atunci ar mai avea gheaţă [viaţă] puţin timp, căci gheaţa se topeşte şi nu mai are!
Iisus Hristos, Păstorul cel Bun, în parabola pe care ne-o spune Evanghelie, este Cel Care-şi dă viaţa în mod liber. Această Parabolă este parabola libertăţii. Zice: „Eu îmi dau viaţa. Nimeni n-o ia de la Mine! Eu singur o dau şi Eu o iau”. Vorbeşte despre Moartea de bunăvoie şi învierea Lui ca Dumnezeu…
În clipa în care voi face voia lui Dumnezeu voi fi liberă de orice teamă, de orice grijă, de orice ameninţare, de orice dorinţă. aca fac ce vreau eu, voi fi tot timpul manipulată de dorinţele mele care sunt, la rândul lor, manipulate de context. Sunt situaţii în care nu ştiu ce vreau! Mă duc într-un magazin să cumpăr un detergent şi nu sunt în stare să aleg, nu ştiu pe care să-l iau. Am intrat de curând într-un magazin şi am văzut o cutie de ouă pe care scria: ouă naturale! Şi am zis: Nu se poate! Or fi şi ouă artificiale? Ce-o fi? Deci, trăim într-o lume în care informaţia e bulversantă şi ne manipulează. Sunt foarte mulţi oameni care cumpără un anumit detergent şi dacă întrebi de ce, spun: pentru că în reclama de la televizor a spus că e aşa, şi aşa, şi aşa…
Şi pe mine mă întreabă: ce dovezi ai că există Dumnezeu? Şi eu îl întreb: ce dovezi ai că detergentul acela-i cel mai bun. Păi, zice, a zis la televizor. Deci dacă eu îi spun că există Dumnezeu şi că ne iubeşte nu mă crede, dar pentru că un om pe ecran i-a spus că detergentul acela e cel mai bun, crede, şi a cumpărat. Şi atunci, fiecare avem credinţă, depinde ce facem cu credinţa!?
Această relaţie cu Mântuitorul ca Păstor reiese din faptul că spune: Eu îmi cunosc oile Mele aşa cum ÎI cunosc pe Tatăl Meu. Relaţia dintre mădularele Bisericii şi Capul Bisericii, dintre credincioşi şi Iisus Hristos, este ca relaţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Ce fel de relaţie este între Tatăl şi Fiul? Ştim că este iubire, ştim şi că Fiul se naşte din Tatăl. Şi atunci, relaţia noastră cu Mântuitorul (ca a Mântuitorului cu Tatăl Cel Ceresc) este o relaţie în care noi mereu ne naştem de sus; dacă nu ne naştem de sus, nu avem viaţă în noi. Relaţia cu Mântuitorul ca Păstor se face numai întrucât păstrăm mereu calitatea noastră de fii-Mântuitorul nu poate fi Păstorul nostru dacă noi nu suntem fii1 Lui, fiii lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, iar cei care L-au primit au primit puterea să se facă fiii lui Dumnezeu. Noi nu suntem făcuţi fiii lui Dumnezeu, noi primim putere “să ne facem”. Aceasta este demnitatea noastră. Dacă nu putem plini această demnitate atunci cerem să fim toţi egali. Era atât de trist pe vremea comunismului când la un moment dat se aducea ceva de mâncare şi era coadă şi cei din spatele cozii ziceau: «Daţi puţin, să ajungă la toată lumea”. Şi la un moment dat era atât puţin încât nici nu mai puteai să mai guşti. Nu era acea dăruire care ar putea spune: „Ia, mănâncă măcar tu. Azi ai tu şi mâine mănânc eu, ca să avem amândoi”.
Această tendinţă a omului de a fi egal, de a avea toată lumea la fel, de a fi la fel, este din neputinţa de a suporta minunea făcută de Dumnezeu cu fiecare om. Asta ne dă nouă relaţia cu Mântuitorul ca Păstor, posibilitatea de a fi ceea ce suntem: făptură atât de minunată, posibilitatea de a deveni, de a fi cu adevărat ceea ce am devenit prin Sfântul Botez, mădular viu al Sfintei Biserici, posibilitatea de a fi aici, în lume. Nu suntem din lume, dar suntem în lume ceea ce suntem chemaţi să fim: fiii lui Dumnezeu.
Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad
Jurnal Spiritual
