Ignoranţa, adevăratul duşman al omului

0
394

ignorantaIgnoranţa, adevăratul duşman al omului…

Cunoaşterea de sine se poate sprijini uneori pe cunoaşterea lumii exterioare, iar cunoaşterea lumii exterioare se poate baza pe cunoaşterea de sine. Această reciprocitate, dacă este folosită cu îndemânare, poate conduce la progresul cunoaşterii şi îmbunătăţirea vieţii pe ansamblu.

Dimpotrivă, orice societate va ajunge la ruină, şi în particular orice om va eşua în viaţă, dacă nu va reuşi să găsească un echilibru între cunoaşterea lumii exterioare şi cunoaşterea de sine.

Având în vedere că sistemul educaţional clasic mizează foarte mult pe cunoaşterea mentală a lumii exterioare este de preferat, ca artişti ai trăitului, să compensăm acest lucru printr-o cunoaştere a lumii interioare, care să fie făcută prin eforturi proprii.

În continuare vom concretiza unele aspecte elementare legate de cunoaşterea de sine.

În orice om există un instrument intern care îi creează simţul eului, îi dă posibilitatea să aibă gânduri şi puterea de a le analiza în vederea înţelegerii, adică intelectul sau principiul raţional. De asemenea, în orice om există emoţii şi sentimente, care, fiind mai subtile decât gândurile, sunt mult mai dificile de conştientizat şi de controlat. Iar dincolo de emoţii şi sentimente există instinctele în grija cărora este lăsată de către Creator zidirea şi menţinerea omului în viaţă.

Desigur, mai există şi alte componente care fac parte din fiinţa umană, însă acestea trei: intelectul, emoţiile si instinctele sunt cele mai importante.

O bună dezvoltare a omului presupune întotdeauna crearea unei armonii depline între cele trei părţi, care se influenţează reciproc. Datorită acestei reciprocităţi, influenţa instinctelor asupra intelectului şi emoţiilor sau influenţa minţii asupra instinctelor şi emoţiilor şi, în sfârşit, influenţa emoţiilor asupra intelectului şi instinctelor, este absolut necesar să avem o cât mai bună coordonare între cele trei componente dacă vrem să avem pe ansamblu o viaţă fericită şi prosperă.

Evoluţia unui om presupune întotdeauna creşterea gradului său de conştienţă.

Pentru a creşte conştienţa este necesară cunoaşterea şi înţelegerea şi din acest motiv omul se naşte cu o predispoziţie în ceea ce priveşte capacitatea de autocontrol asupra gândurilor. Emoţiile sunt mai dificil de controlat, iar instinctele sunt plasate aproape dincolo de orice control.

Pe măsură ce se dezvoltă capacitatea intelectuală a unui om, atât emoţiile cat şi instinctele încep să fie cunoscute şi cât de cât controlate. De exemplu, plânsul şi râsul pot fi ţinute sub control într-o anumită măsură, iar instinctele care se află în legătură cu somnul, foamea, setea, urinarea încep să fie controlate atunci când dispunem de o putere mentală suficient de mare.

Datorită predilecţiei către controlul şi dezvoltarea capacităţii intelectuale, foarte mulţi oameni ajung să creadă într-o anumită supremaţie a minţii şi aproape toate eforturile sau “fondurile” de care dispun sunt puse la dispoziţia acesteia. Emoţiile şi instinctele sunt alungate undeva la periferie, sunt privite cu superioritate şi chiar dispreţuite cu infinită aroganţă. Într-o atare situaţie este de aşteptat ca din când în când mintea să suporte unele atacuri devastatoare din partea vieţii instinctuale şi emoţionale.

Astfel, toate construcţiile înalte şi măreţe ale minţii se dărâmă adeseori în numai câteva clipe datorită unui instinct scăpat de sub control sau datorită unor emoţii rebele foarte intense. Şi pentru că mintea se simte lovită atunci, ea va căuta să distrugă la rândul ei emoţiile şi instinctele ceea ce va conduce la o deteriorare continuă a vieţii.

Aceasta este cauza pentru care mulţi oameni eşuează în tentativa lor de a atinge perfecţiunea.

În multe cazuri, emoţiile şi instinctele nu atacă supremaţia minţii, dar nici nu o lasă să înainteze prea mult într-o direcţie sau alta, menţinând omul într-o zonă călduţă. Din păcate stagnarea nu este în firea vieţii astfel încât sufletul călduţ ajunge repede să se devalorizeze, să se caseze şi astfel să nu mai fie bun de nimic.

Atingerea perfecţiunii sau dezvoltarea continuă a sufletului în vederea desăvârşirii trebuie să pornească de la înţelegerea corectă a celor trei componente ale vieţii. Aici prin control nu trebuie să înţelegeţi dominare, ci puterea de acţiune corectă, lucidă şi constructivă dincolo de emoţii, de instincte şi în ultimă instanţă chiar dincolo de gânduri.

Conducătorii unor mănăstiri ajung să spună numai dintr-o privire dacă un om sau altul poate fi un bun discipol, adică dacă mai are şanse de a ajunge la desăvârşire în timpul vieţii. Ei îşi dau seama de acest lucru observând dacă există armonia necesară între gândurile, emoţiile şi instinctele omului care aspiră la mântuire.

Armonia sau concordia între cele trei puteri ale vieţii trebuie să pornească de la principiul egalităţii.

Nici una nu este mai presus de cealaltă, fiecare îşi are atuurile ei. Nici una dintre puteri nu va căuta să se folosească de celelalte două pentru interesele proprii. Fiecare îşi va pune la dispoziţia celorlalte valorile sale, conlucrând permanent la dezvoltarea sufletului.

Concret, omul care aspiră la fericirea supremă, trebuie să-şi dezvolte mintea, prin rafinarea continuă a gândurilor, trebuie să înceapă să-şi controleze emoţiile negative şi instinctele.

Dar toată această muncă trebuie să survină după o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată de observare a propriului suflet, pentru a determina cu precizie ce este gând, ce este emoţie şi ce este instinct în tine însuţi.

Nu trebuie dispreţuit nimic, totul trebuie transcens. Iar ceea ce trebuie transcens trebuie cunoscut, iubit şi controlat, nu neapărat în această ordine.

Sursa: Arta de a trăi

V-ar putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here