”Îl am pe Hristos, am totul”

0
144

amLa schitul Optina erau doisprezece frați mai tineri și patru duhovnici. În fiecare zi acești frați se spovedeau, iar duhovnicii îi ajutau să-și simtă viața foarte luminoasă. Ca niște păsări zburătoare se simțeau după spovedania zilnică, ca niște păsărele ușoare. Acolo ei practicau și rugăciunea lui Iisus; după un timp nu mai erau niște începători, erau trăitori! În privința rugăciunii neîncetate – după cum se știe – o problemă foarte importantă este coborârea minții în inimă. Acești tineri, printre care era și părintele Ioan Kulîghin, își însușiseră pentru început doar prima parte a rugăciunii. Se rugau zilnic. Stăruind, până la urmă părintele Ioan și-a însușit această rugăciune cu tot ce are ea mai prețios: unirea minții cu inima. Pentru că, până când mintea nu coboară în inimă, omul este dublu: una gândește și alta simte. Niciodată omul nu poate realiza în sufletul său o unitate adevărată. Când ajunge mintea în inimă, atunci omul ce gândește, aceea simte, aceea spune și aceea face. Abia atunci se poate numi omul sincer! Până să ajungă la această înaltă stare duhovnicească, el te poate lăuda cu cuvinte foarte frumoase, pe care le auzi, dar în același timp, pe la spate, te poate înjura sau te poate vorbi de rău. Când a intrat mintea în inimă, atunci omul devine cu adevărat unitar și sincer. Atunci inima devine curată. Cei curați cu inima – spune Fericirea a șasea – vor vedea pe Dumnezeu.

Dumnezeu își are locașul în inima de taină a omului. Acolo, în această inimă duhovnicească, este templul Duhului Sfânt din noi. Acolo stă Mântuitorul după botezul nostru. În acest lăcaș coboară și mintea rugătorului, care până atunci este de obicei foarte umblăreață și nestatornică. Părintele Ioan avea această experiență care este greu de agonisit; el și-o însușise deja și așa l-a apucat revoluția rusească, pe când avea 17-18 ani. Atunci comuniștii i-au împușcat sau i-au tăiat cu sabia pe toți bătrânii din mânăstire, iar tineretul a fost arestat și trimis la muncă forțată. Cu această ocazie, părintele Ioan a fost scos din liniștea și din bucuria zilnică pe care o trăia la Optina și a fost dus într-un șantier revoluționar bolșevic – la un fluviu – unde se făceau fel de fel de lucrări, cum s-au făcut și pe la noi. Acolo erau foarte mulți tineri, lume obișnuită, care înjurau și blestemau toată această mișcare revoluționară care era în Rusia. Părintele lucra atât de liniștit, încât a atras atenția: „De ce ești așa de vesel, ce-ai pățit? Ești un om cu o viață foarte chinuită aici”. Iar el răspundea simplu: „Îl am pe Hristos, am totul. N-am nici un fel de tulburare”. Hristos era în inima lui și-L simțea prezent acolo. Sigur că mulți n-au înțeles, bieții oameni, fiindcă erau oameni tineri pe vremea aceea, cu preocupări ca și cele ale multor tineri de astăzi. Așa a trăit părintele Ioan în acea viață foarte cruntă, foarte grea până când a fost băgat la închisoare.

De la cei întemnițați comuniștii aveau prilejul să afle multe lucruri, pentru că omul constrâns în închisoare este silit să spună ce știe și ce nu vrea să spună. Optina fusese un centru duhovnicesc foarte puternic; acolo veneau mulți scriitori ruși și, fără îndoială, aceștia deveniseră între timp dușmanii revoluției. De aceea comuniștii voiau să afle cât mai multe lucruri de la tinerii care au trăit în Optina. Așa că părintele Ioan a fost stors de tot ce știa el, la vârsta aceea, despre alte persoane care interesau securitatea rusească. După aceea a fost scos afară la muncă, apoi iar băgat în temniță, așa încât a cunoscut foarte bine închisoarea comunistă din acea perioadă. Când s-a mai slăbit această prigoană bolșevică și s-au folosit alte metode de supraveghere, s-a lăsat libertate mai multă și Bisericii, astfel că și mitropolitul Rostovului (de care se va lega destinul părintelui Ioan) a început să ducă o viață mai activă. Între timp nu mai erau preoți, deoarece majoritatea fuseseră executați; rămăseseră cei care mai ieșeau din închisoare. Și, fără îndoială, că părintele Ioan era unul dintre ei. El și-a păstrat această integritate pentru că, datorită rugăciunii lui Iisus, nu s-a consumat prea mult, cu toate prigoanele și suferințele pe care le-a îndurat cât a fost închis. Părintele Kulîghin era un om foarte integru și avea o memorie foarte bună. Deoarece era foarte greu ca cineva să scrie și să mai citească pe undeva câteva pagini creștine – mașinile de scris și tipăriturile fuseseră cenzurate și strânse, încât nu se găseau cărți duhovnicești – părintele a fost obligat să înmagazineze, să țină minte unele scrieri ale Sfinților Părinți. Cum avea o minte foarte limpede, a reușit să învețe multe lucruri pe de rost. Cita – cum am auzit și pe părintele Cleopa de la noi – cu foarte multă precizie scrieri din Sfinții Părinți filocalici. Și, în același timp, știți de ce era puternic cuvântul lui? Pentru că el trăia ce scriau Sfinții Părinți. Iar cuvântul lui era un cuvânt care impresiona si atrăgea și asta l-a convins și pe Prea Sfințitul mitropolit Nicolae ca să-l ia ca protopop al mitropolitului.

„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” –Sofian Boghiu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here