Împăratul Carol al V-lea, nepotul împăratului Maximilian I, care la rândul său era nepotul „regilor catolici” ai Spaniei, Ferdinand şi Isabela care la 1519 au urcat deodată pe tron, a domnit peste un imperiu despre care se spunea proverbial „în care Soarele nu apune niciodată”.
Poverile au devenit din ce în ce mai grele pe umerii săi, asfel că i-a transferat în 1540 puterea asupra oraşului Milano, în 1544 a regatului Napoli şi în 1555 pe cel al Olandei, fiului său Filip.
La 16 ianuarie 1556 s-a despărţit şi de ultima sa stăpânire spaniolă în favoarea fiului său Filip. Iar împărăţia vroia să i-o cedeze mai târziu fratelui său Ferdinand. El era un om bolnav, care se lepăda de coroană.
Un martor ocular relata astfel scena: „Pe când se adunaseră toţi, împăratul începu să vorbească; în timp ce rostea renunţarea la provinciile fiandre, a arătat şi motivele care l-au împins să facă acest lucru.
Împăratul are acum intenţia de a renunţa şi la statele şi regatele rămase.
De la moartea regelui şi împăratului catolic, a bunicului său, a dorit din totdeauna să-i slujească numai Domnului şi Dumnezeului său, însă această intenţie i-a fost îngreunată prin îmbolnăvirea mamei sale. Ea nu a mai fost capabilă să conducă, aşa că el a fost obligat să preia cârmuirea. Iar această greutate a împărăţiei l-a împovărat destul.
El se simte acum bolnav. Această boală a sa nu i-a întărit numai intenţia, dar l-a şi obligat să declare renunţarea la împărăţie.
El a spus literal: «întotdeauna mi-am recunoscut neputinţa; însă acum mă simt inutil. Această viaţă, pe care Domnul mi-o umple cu atâta tribulaţie, trebuie să servească mai mult la ispăşirea păcatelor mele, decât să trăiască».
De aceea doreşte ca astăzi să-şi elibereze conştiinţa şi să admită că sarcinile pe care le are ca împărat cer multă diligenţă, iar el nu mai poate da dovadă de ea”.
Astfel se încheia o epocă strălucită a istoriei europene.
“1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila
