–
Până unde merge ascultarea fată de duhovnic? Fiindcă pot exista două extreme: una prin care duhovnicul este văzut ca un fel de funcționar care iartă la nesfârșit păcatele, iar alta în care duhovnicul este idolatrizat de către fiii săi duhovnicești și nu mai încape în mintea lor nimic altceva în afară de ceea ce spune acesta în general, nu neapărat în timpul tainei Spovedaniei.–
– Aici, cred că și într-o parte, și în alta, sunt niște greșeli. Ce nu știe duhovnicul știe Dumnezeu; un om care este duhovnic nu poate să știe tot. De aceea, pentru ce nu știm, îi trimitem pe credincioși să citească din Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Ioan Gură de Aur (care a fost un mare duhovnic), Sfântul Vasile cel Mare și fiecare își poate culege ceea ce are nevoie de la acești Sfinți Părinți. Oamenii nu pot să cunoască în întregime toate problemele vieții duhovnicești; așa încât duhovnicul nu poate să spună ceva definitiv, nu poate spune totul. Sunt însă anumite lucruri pe care le poate zice: cum să te păzești de patimi, ce să faci ca să scapi de ele; să scapi, de pildă, de desfrânare, care este o patimă des întâlnită în rândul tinerilor. Sau cum să scapi de patima fumatului (că și asta este o patimă și aduce multe neplăceri și scandaluri în familie). Duhovnicul poate să-ți dea niște sfaturi pe care, dacă le pui în aplicare, scapi de aceste păcate. Dar prea departe nu mergem și atunci îi trimitem pe asemenea credincioși la anumite cărți, să citească și să se documenteze și să înțeleagă mai mult decât se poate înțelege de la un om care este de obicei mărginit.
– Un părinte contemporan spunea la un moment dat că vor veni vremuri de prigoană împotriva Bisericii și atunci mirenii vor avea un rol foarte important, iar preoții nu vor mai putea face mare lucru. Cum apreciați această idee?
– Se va întâmpla, probabil, cum s-a întâmplat în timpul revoluției sovietice, chiar de la începutul ei, când clerul și mai ales duhovnicii erau trecuți prin ascutișul sabiei. Și atunci nu se mai găseau duhovnici; pur și simplu nu mai existau preoți la care să te spovedești. Să ne gândim la ce se întâmplă astăzi în America. Acolo nu există decât foarte puțini duhovnici, în rest sunt psihiatri. Și un mare păcătos merge la psihiatru ca să fie ajutat. Psihiatrul de acolo, din America – ca și psihiatrii din vremea prigoanei care va veni – îi poate da sfaturi cu duiumul, dar nu-l poate ierta, căci nu are harul acesta. Nu noi, preoții, iertăm păcatele, ci, la spovedanie, întotdeauna, în orice împrejurare, este și Hristos de față și ascultă spovedania și El iartă; eu, ca preot, rostesc numai formula de dezlegare. Când se va ajunge să nu mai existe duhovnici și să fie numai laici care vor avea o foarte mare importanță – cum ați spus dumneavoastră – atunci oamenii se vor liniști, se vor mulțumi cu niște sfaturi de la acești medici (pricepuți oarecum în cele sufletești), dar vor rămâne încărcați de aceleași patimi pe care le-au avut până atunci. Păcatele mărturisite sunt iertate deplin dacă se respectă canonul pe care îl dă duhovnicul. Canonul este un fel de medicament, asemănător celui pe care îl dă doctorul unui bolnav. Dacă respecți cu smerenie canonul și cu această convingere că ți se iartă păcatele, ele chiar se iartă și te vindeci treptat de bolile sufletului. Dar dacă, în timpul canonului, faci alte prostii, atunci păcatele vechi și cele noi nu sunt iertate și te încarci mereu. Prin urmare, duhovnicul, cu ajutorul harului preoției pe care l-a primit prin succesiunea apostolică, are această calitate de a ierta păcatele în numele lui Iisus Hristos. Iar un psihiatru îți dă numai ceea ce are el personal, din știință. Medicul psihiatru care nu este un creștin practicant (prin asta înțeleg și faptul că nu dă prioritate învățăturilor inspirate ale Scripturii și ale Sfinților Părinți, în fața oricăror altor scrieri) îți poate oferi niște îndrumări neîndestulătoare pentru suflet pe care le poți lua în serios atunci când îți lipsesc sfaturile venite de la Dumnezeu prin duhovnic. Mai târziu, însă, uiți aceste îndrumări și îți duci viața ta amărâtă mai departe.
„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” – Sofian Boghiu
Jurnal Spiritual
