V-a plăcut cuvântul nu trebuie să vă „măsuraţi”. Dar aţi înţeles bine ce înseamnă? Să nu ne măsurăm înseamnă să nu ne gândim că, iată, am crescut deja cu un arşin, cu zece stânjeni, iar altul numai cu o jumătate de arşin, iar acela nu are nici un sfert… şi altele; ci să credem că suntem nimic, dar fără să ne oprim, ci râvnind tot mai mult la izbândă, după cum spune Apostolul: Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte (Fil. 3, 14), până vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13).
Pentru Dumnezeu, să nu înţelegeţi aceste cuvinte aşa: este destul atât cât este, de ce să mă mai nevoiesc? Nu. Să-mi fiţi mie următori – spune Apostolul – precum şi eu lui Hristos (I Cor. 4, 16). Întipăriţi-vă în minte aceste principii şi sârguiţi-vă să le creaţi o reprezentare interioară. Aţi crezut, se pare, că vi se aşează o pernuţă moale la căpătâi, ca să dormiţi mai bine. Dumnezeu să vă apere! Numai să aveţi sârguinţă! „Nu-i minunat, oare?” – ziceţi dumneavoastră.
Ce ni se pare mai cunoscut decât inima? Dar iată că nu ştim unde se găseşte şi nu ştim să-i aflăm locul. Dar trebuie. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Osteniţi-vă, dar fără încordări şi munci deosebite. Rugaţi-vă ca Domnul şi Preacurata Sa Maică să vă ajute. Îmi amintesc, mi-aţi scris că truda trezviei vă dă dureri de cap. Aşa este, dacă lucraţi doar cu capul, dar când veţi coborî în inimă, nu va mai fi nici o osteneală, capul vi se va goli şi gândurile vor lua sfârşit. Ele se află toate în cap şi aleargă unul după altul, iar să le stăpâneşti nu-i cu putinţă. Dacă însă vă veţi afla inima şi veţi şti să stăruiţi în ea, atunci, de fiecare dată când vor începe să vă tulbure gândurile, va trebui numai să coborâţi în inimă, şi gândurile se vor risipi. Acesta va fi un colţişor plăcut, un liman ferit de pericole. Nu vă leneviţi să coborâţi… În inimă este viaţă, acolo trebuie să trăim.
Să nu credeţi că aceasta este o treabă pentru cei desăvârşiţi. Nu. Este treaba tuturor celor care încep să-L caute pe Domnul. Abia atunci va începe viaţa, când în inimă se va naşte căldura concentrată şi de nestins; iar căldura uşoară e cu totul netrainică. La început, Dumnezeu a creat lumina revărsată, iar în ziua a patra a concentrat-o în jurul soarelui. Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească – căldura apare în inimă şi în timpul cititului, şi în timpul cugetării la Dumnezeu, şi în timpul rugăciunii, şi la biserică şi în timpul discuţiilor – dar este o căldură uşoară, adusă ca de o adiere, iar nu înrădăcinată. Ea trebuie să se concentreze în inimă, să se înrădăcineze în ea, să mocnească şi să ardă. Atunci veţi avea bucurie. Acesta este focul pe care Domnul l-a adus pe pământ. Domnul să vă binecuvânteze! Osteniţi-vă, dar să nu credeţi că singură veţi putea face prea mult, ci strigaţi cu durere: Doamne, ajută-mă! Doamne, aprinde acest foc!
„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
