Alt vlăstar putred al iubirii de sine este înălţarea de sine. Şi aceasta ne îndeamnă să ne înălţăm cu mintea şi cu inima pentru cine ştie ce isprăvi ale noastre, părute bune, şi ne face să dorim laudă de la oameni şi să urâm smerenia şi ocara lui Hristos (Romani 15, 3; Filipeni 2, 8).
Din aceasta răsare încântarea de sine, care ne face a ne încânta în mintea şi în cugetul nostru, socotindu-ne că suntem ceva şi că alţii stau mai jos decât noi.
Aceasta ne duce, apoi, la înfumurarea de sine, care ne face să umblăm cu capul în nori, să stăm la distanţă de cei pe care-i socotim inferiori nouă. Ea ne face să dispreţuim pe cei smeriţi şi să ne încredem în virtuţile şi calităţile noastre, ca oarecând fariseul din Evanghelie (Luca 11, 44; 18, 11).
O altă răutate care izvorăşte din iubirea de sine este îngâmfarea de sine. Aceasta ne face a ne îngâmfa şi a ne socoti vrednici de laudă, de admiraţie şi de cinste de la oameni.
Altă viţă este semeţia de sine. Aceasta ne face încrezuţi, trufaşi, obraznici şi farâ de sfială în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Acesteia îi urmează apoi încrederea în sine, căreia, dacă nu ne vom smeri şi nu o vom alunga de la noi, îi urmează căderea cea jalnică, după cea scrisă: Cine se încrede în sine, va cădea cădere jalnică (Proverbe 28, 26).
Apoi este bizuirea pe sine, care, ca şi cea mai sus-zisă, ne învaţă a ne bizui pe faptele, isprăvile şi priceperea noastră.
După ea urmează rezemarea de sine, a cărei temelie putredă este mândria şi care ne face a ne rezema pe temelia de umbră a isprăvilor noastre. Dacă nu vom îndrepta viaţa noastră prin cunoaşterea de sine şi smerenie, vom ajunge la cădere şi la depărtare de ajutorul lui Dumnezeu (Iov 40, 7; Isaia 2, 11).
Ultima este nesimţirea de sine, pe care dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul o numeşte “moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului” (Scara, Cuv. 18). Nesimţirea de sine omoară în noi tocmai partea privitoare a sufletului care este mintea. Aceasta ne face să fim înţelepţi, dar fără de minte, cugetând învăţături care ne osândesc pe noi înşine (Scara, Cuv. 13, 4). Nesimţirea ne face să mergem în cimitir printre morminte, ca prin oraş; să vorbim de iad fără de simţire faţă de chinurile din el, să ne împărtăşim cu Prea Curatele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, ca şi cu nişte pâine şi vin de obşte. în sfârşit, această cumplită patimă ne face a trăi pe pământ, ca şi cum am fi nemuritori şi nu vom da vreodată seama înaintea lui Dumnezeu de felul cum am trăit fiecare ceas şi minut din viaţă.
De această prea subţire patimă, care duce pe om la împietrire şi la uitarea de Dumnezeu, s-au temuţ toţi sfinţii lui Dumnezeu şi foarte s-au luptat împotriva ei. Şi dacă sfinţii cei luminaţi de Duhul Sfânt s-au temut de ea, apoi ce vom face noi, care în toată clipa suntem legaţi, robiţi şi stăpâniţi de ea? De această patimă ucigaşă de suflet se temea şi un fericit bătrân din Sfânta Mănăstire Sihăstria, care de curând a trecut la Domnul. Când îl întrebam: “Părinte Veniamin, cum te mai afli?”, el răspundea: “Părinte, eu sunt un suflet mort într-un hoit viu şi mai mult nimic, căci trăiesc în nesimţirea păcatelor mele!”. De această patimă încă se temea şi vestitul părinte duhovnicesc Vichentie Mălău (+ 1945), pe care l-am întrebat odată: “Prea Cuvioase Părinte, cum vă mai aflaţi?”. Sfinţia sa mi-a răspuns, suspinând: “Frăţiorul meu, ascultă mata! Ce să fac? Sunt rob al nesimţirii şi nu am ajuns cât de cât să-mi omor eu-ul din mine!”.
Dar pe lângă aceste puţine odrasle ale iubirii de sine de care am amintit până aici, această rădăcină a răutăţilor mai are şi altele multe, pe care, pentru scurtime, nu le mai amintim. Asemenea altora dintre dumnezeieştii Părinţi şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, arătând că iubirea de sine este maica şi rădăcina a toată răutatea, zice: “Iubirea trupească de sine – cum s-a spus adeseori -, este pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: gândul lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei; din iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. Din aceste trei patimi – lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă – izvorăsc toate celelalte gânduri rele, precum: gândul mândriei, al întristării, al pomenirii de rău, al deznădejdii, al pizmei, al bârfirii şi altele. Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând toate deasupra ei, asemenea unui bolovan foarte greu, căci mintea este prin fire mai uşoară şi mai sprintenă ca focul. începutul tuturor patimilor este iubirea trupească de sine, iar sfârşitul lor este mândria. Iubirea trupească de sine este neraţională faţă de trup. Cine a tăiat-o pe aceasta, a tăiat deodată toate patimile care se nasc din ea (Filocalia, voi. 2, p. 88-89). Şi Sfântul Apostol Pavel, vasul alegerii, arată că lepădarea de sine constă în lepădarea de patimi (Romani 6, I 1-2; Tit 2, 12). I
Iată, dar, pentru care pricină Preaînţeleptul nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos, ne-a învăţat pe noi cei ce voim a-I urma Lui, ca mai întâi de toate să ne lepădăm de sine, adică de patimile amintite mai sus, ştiind că prima virtute, şi cuprinzătoare a tuturor celorlalte virtuţi, este lepădarea de sine, care este şi cea mai puternică armă împotriva iubirii de sine, maica şi rădăcina a tot păcatul.
Mai sunt şi alte virtuţi care se împotrivesc şi omoară iubirea de sine, ca de pildă: tăgăduirea de sine, însingurarea de sine, cunoştinţa de sine, desăvârşita neîncredere în sine, împotrivirea de sine, ura de sine etc. încă se împotrivesc foarte tare iubirii de sine dragostea şi înfrânarea (Filocalia, voi. 2, Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 90).
Iar fiindcă vârfurile răutăţii care se nasc din iubirea de sine sunt slava deşartă şi mândria, să amintim pe cele ce le alungă pe acestea de la noi, şi anume: pe slava deşartă o alungă fapta bună făcută în ascuns, iar pe mândrie o surpăm când vom pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile noastre (Ibidem, p. 90).
Cu aceste puţine cuvinte voi încheia această smerită alcătuire despre iubirea de sine, cu mare rugăminte către toţi cei ce o vor auzi, să mă ajute şi pe mine păcătosul, cel legat cu totul de mrejele iubirii de sine, ca măcar cu gândul vreodată să încerc a urma pe cei ce s-au lepădat cu totul de sine şi, luând Crucea, au urmat lui Hristos. AMIN!
Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie
Jurnal Spiritual
