Sinuzitele sunt inflamaţii acute ale sinusurilor paranazale (frontale, etmoidale, maxilare) şi recunosc mai multe cauze:
– cauze locale rinogene – se referă la sinuzitele maxilare. Sunt determinate de trecerea prin continuitate, la nivelul ostiumului sinusal, a infecţiei de la nas la sinus. Procesul inflamator este favorizat de îngustarea sau obstruarea prin inflamaţie a ostiumului, care are rol în drenajul sinusal. în mod normal, mişcarea cililor mucoasei împinge pelicula de mucus din sinusuri către fosele nazale. Orice îngustare de orificiu provoacă stagnarea mucusului, deficit de aerare, accentuarea inflamaţiei şi, implicit, suprainfecţie;
– cauze locale odontogene (dentare) -determină sinuzite maxilare al căror punct de plecare sunt infecţiile alveolo-dentare. De obicei, sunt intens purulente, fetide, apar în urma tratamentelor stomatologice laborioase;
– cauze generale – sinuzitele apar pe un teren cu imunitate scăzută, în evoluţia altor afecţiuni precum gripa;
– cauze bacteriene – se referă la natura agentului etiologic implicat. Spre exemplu, în sinuzitele de origine dentară predomină flora anaerobă.
Simptomatologia diferă în funcţie de sinusul afectat.
Sinuzitele maxilare sunt sinuzitele cel mai frecvente întâlnite.
Simptome subiective:
– senzaţie de tensiune, de plenitudine intranazală – determinată de inflamaţia mucoasei nazale şi sinusale;
– durere spontană – prin acumularea în cantitate crescută de puroi în sinusul maxilar;
– hiposmia – scăderea capacităţii de percepere a mirosurilor – apare în faza incipientă;
– cacosmia – perceperea de pacient a unor mirosuri neplăcute – este urmarea directă a acumulării de puroi fetid în sinusuri;
– senzaţia de corp străin intranazal.
Simptome obiective, locale:
– rinoree abundentă;
– obstrucţie nazală – iniţial bilaterală, pe măsura evoluţiei devine unilaterală şi cu caracter intermitent;
– micropistaxisul – sângerări în cantitate scăzută, determinate de rupturi ale capilarelor nazale;
– modificări de culoare ale tegumentelor supraiacente (obraz);
– la palpare, pielea obrazului este mai caldă, dureroasă la atingere.
Simptome generale:
– febră, cefalee;
– tuse, urmare a secreţiilor prelinse posterior, determinând infecţii descendente;
– nevralgii ale feţei;
– inapetenţă.
Sinuzita etmoidală şi frontală prezintă aceeaşi simptomatologie ca aceea maxiIară, cu menţiunea că tegumentele afectate sunt la nivelul comisurii palpebrale interne şi naso-orbilo-geniene în cazul sinuzitei etmoidale, în unghiul antero-inferior al orbitei şi în treimea internă a arcadei sprâncenoase în cazul sinuzitei frontale.
Diagnosticul este dificil, necesitând radiografii craniene în incidenţe speciale.
Tratamentul presupune:
– metode medicale, noninvazive -antibiotice (peniciline de sinteză), anti-inflamatoare nesteroidiene, decongestionante ale mucoasei ostiumului sinusal (vasoconstrictoare sub formă de picături sau aerosoli), antialgice;
– metode invazive – chirurgicale. Contraindicate în faza acută, devin necesare în cazul complicaţiilor. Se realizează drenaj evacuator, fără chiuretarea leziunilor.
Aparatul respirator, pe toată lungimea lui, dispune de un sistem complet de apărare, format din 3 tipuri de mecanisme:
– mecanice (pasajul nazal sinuos, perii nazali, aparatul mucociliar, ce se întinde de la nivel nazal până la bronhiolele terminale, tuşea, strănutul);
– secretorii (mucus, lizozim, surfactant, imunoglobuline – Ig A etc);
– celulare (limfocite B – responsabile de imunitarea umorală, respectiv de secreţia de imuno-globuline Ig A, Ig G, Ig M, limfocite T -responsabile de imunitatea de tip celular – şi macrofage).
Cele trei tipuri de mecanisme au rolul de a elimina şi/sau neutraliza microorganismele, particulele şi noxele inhalate o dată cu aerul respirat. Astfel, deşi căile respiratorii superioare sunt colonizate cu o floră abundentă în condiţii normale, căile respiratorii inferioare sunt sterile. Când mecanismele de apărare enunţate anterior sunt depăşite – germeni extrem de numeroşi sau patogeni, scăderea mecanismelor de apărare locală (se referă în special la aparatul mucociliar, un sistem complex- de apărare, care deplasează mucusul secretat de mucoasa căilor respiratorii – în care se inclavează ger-menii, particulele inhalate – către orofainge; un factor perturbator important al acţiunii lui este fumatul) sau generală -, apare infecţia.
Infecţiile căilor respiratorii superioare
Rinitele reprezintă inflamaţia foselor nazale, de cauze multiple, cele mai comune fiind cele infecţioase. Rinita acută banală, cunoscută şi sub denumirile de guturai, coriză, rinită epidemică, este cea mai frecventă formă de inflamaţie a mucoasei nazale, caracterizată printr-o contagiozitate extrem de înaltă. Transmiterea interumană se produce pe cale respiratorie, prin picături Pflugge (picături de secreţii împrăştiate în timpul tusei sau strănutului neprotejate sau în cursul vorbirii). Boala este iniţial virală (ceea ce explică şi contagiozitatea ridicată), cele mai frecvente virusuri incriminate fiind mixovirusurile şi adenovirusurile. Pe parcursul bolii, flora locală nepatogenă se poate transforma virulent, coriza simplă devenind mucopurulentă. Manifestările clinice la debut sunt cefaleea, frisoanele, rinoreea apoasă, strănutul, obstrucţie nazală, tulburări olfactive. La un examen ORL – rinoscopia – al foselor na-zale se observă o mucoasă roşie, hiper-trofică (crescută în grosime), scăldată de o secreţie apoasă. Pe măsură ce afecţiunea evoluează, scade cantitativ secreţia apoasă, ea fiind înlocuită de una purulentă, în cantitate semnificativ redusă, iar semnele generale menţionate anterior se atenuează până la dispariţie.
Tratamentul constă în administrarea de antiiflamatorii nesteroidiene pe cale generală, băuturi calde, vitamine, antihistaminice, antiinflamatorii locale. Un rol impor tant îl joacă administrarea locală a vosoconstrictoarelor (Rinofug, Bixtonim). Regimul de viaţă (personală şi profesională), regimul alimentar vor fi normale, dar fără excese.
Laringitele sunt inflamaţii ale mucoasei laringiene care rareori apar ca afecţiuni de sine stătătoare, frecvent fiind parte a unei afectări mai largi: rino-faringo-laringo-traheo-bronşice. Au fost elaborate nenumărate clasificări ale laringitelor, în ordinea frecvenţei şi a gravităţii fiind: laringita copilului, laringita catarală, edemul laringian acut, laringita flegmonoasă, laringitele din cadrul bolilor contagioase (varicelă, difterie, febră tifoidă), din cadrul unor boli cu afectare multisistemică (laringita reumatismală, gutoasă).
– Cea mai importantă dintre laringite este aceea a copilăriei, care se întâlneşte cu frecvenţă maximă în grupa de vârstă 1-6 ani. Importanţa ei rezidă din modul de manifestare: tendinţa la edem şi spasm, care determină dispnee severă până la sufocare. Aceste manifestări pot fi explicate prin calibrul mult mai redus al laringelui la copil, faţă de adult. Astfel, inflamaţia mucoasei laringiene la copil duce la o îngustare a lumenului cu 75%, faţă de adult, unde modificarea este cu 25%. Etiologia este virală cel mai frecvent, virusurile incriminate fiind Influenzae, Parainfluenzae, sau bacteriană. Simptomatologia împarte laringitele copilului în două categorii, după modul de manifestare: laringita acută simplă (predomină tuşea iritativă, disfonia, dar nu prezintă dispnee) şi laringita acută sufocantă (dispneea este intensă, dramatică, însoţită de voce lătrătoare, respiraţie sacadată, zgomotoasă). Tratamentul constă în o igenoterapie, aerosoli cu vasoconstrictoare (adrenalină), mucolitice, antiedematoase (cortizon), antibiotice cu spectru larg; în caz de dispnee intensă, se poate ajunge la intubaţie sau traheostomie.
– Laringita catarală apare mai frecvent la adulţii cu teren imunitar deficitar. Acuzele cel mai des întâlnite sunt disfonia (răguşeala), tuşea seacă, iritativă, durerea laringiană. Diagnosticul se stabileşte prin laringoscopie, apărând congestionată, corzile vocale tumefiate şi congestionate. Tratamentul constă în repaus general şi vocal, suprimarea fumatului, comprese calde local, calmante ale tusei şi antiinflamatoare.
– Edemul laringian acut apare pe fondul unei suprasolicitări locale, al frigului şi umezelii. Apare brusc şi se manifestă prin dispnee intensă, tiraj şi cornaj; pacientul este agitat şi reclamă “sete de aer”. Palparea este dureroasă, iar laringoscopia evidenţiază edemul. Tratamentul constă în administrarea de cortizon pe cale generală, vitamine (în special C) şi antibioterapie. în caz de dispnee intensă, se recurge la traheostomie.
Infecţiile căilor respiratorii inferioare
Bronşita acută reprezintă inflamaţia acută a bronhiilor şi/sau bronhiolelor, cu etiologie infecţioasă (mai frecvent virală, mai rar bacteriană), cu evoluţie sezonieră (toamna şi iarna). în populaţia adultă se întâlneşte cu o frecvenţă apro
– imativă de 25% (multe cazuri nu se adresează pentru consult medical) şi se apreciază că fiecare individ prezintă 2-3 episoade anual. Dintre virusuri, cel mai frecvent întâlnite sunt Influenza A şi B, Parainfluenza, Corona şi Rinovirusurile, iar dintre bacterii, Mycoplasma pneumoniae, Chlamiydia penu-moniae şi Bordetella pertussis. Apariţia bronşitei acute este favorizată de factori de mediu (frig -afectează mecanismele de apărare locală, aerul uscat şi supraîncălzit – prin creşterea vâscozităţii mucusului, ceea ce permite dezvoltarea virusurilor), virulenţa crescută a agentului patogen, mai ales în cadrul epidemiilor, scăderea imunităţii generale (ciroza, diabetul, alcoolismul, boli neoplazice, HIV-SIDA etc.).
Laringita flegmonoasă se mai numeşte şi abces laringian. Frecventă în era preantibiotică, actual o afecţiune extrem de rară. Germenii incriminaţi sunt mai frecvent anaerobi. în evoluţia bolii apar colecţii purulente izolate. Se manifestă prin dispnee intensă, sindrom toxicoseptic. Tratamentul este o urgenţă medicochirur-gicală: traheotomie, antibioterapie şi corticoterapie pe cale sistemică.
În mod clasic, infecţiile respiratorii se subclasifică în infecţii ale căilor respiratorii superioare şi infecţii ale căilor respiratorii inferioare. Infecţiile căilor respiratorii superioare: rinitele (acute şi cronice), sinuzitele (acute şi cronice) şi laringitele (acute şi cronice) sunt apanajul ORL-iştilor, pe când infecţiile căilor respiratorii inferioare – traheobronşita acută, pneumoniile, precum şi exacerbări (acutizări) infecţioase ale unor boli cronice (BPOC, bronşiectazia) – sunt diagnosticate şi tratate de pneumologi.
Farmacist.ro / Septembrie 2006
Jurnal Spiritual
