O poveste despre îngâmfare.
Într-o zi, trei buni prieteni, un nai, o trestie și vântul, s-au întâlnit a-și povesti de-ale vieții obișnuințe. Mai tânăr și în curajul băuturii, naiul prinse primul a vorbi.
– Frații mei, iubiții mei, în fiecare seară dimineață, universul se oprește în a-mi asculta armoniosul, mișcătorul cânt. Nu e nimic pe lumea asta mai măreț decât meșteșugul și cântul meu. Așa că zic – mare bucurie aduc acestei lumi!
Atins de a naiului îngâmfare, trestia tresări și iute prinse a grăi în limba-i atinsă de dulcea trăire a licorii:
– Tu vorbești măi frate! Fără de existența mea, tu … nu ai fi. Fără de mine, fără de trupul meu, fără de truda mea, nu ai prinde forma, meșteșugul a ce tu ești. Așa că … înainte de a fi tu sunt eu! Fără de mine n-ai mai fi. Poartă respectul cuvenit și acceptă că înainte de a ta menire, e îndelunga mea lucrare întru devenire.
Dincolo de îngâmfare tronează egala iubire față de tot ce e lucru…
Amuzat de dulcea îngâmfare a naiului și trestiei, după puțină tăcere, ca să marcheze înțelepciunea, senectutea câștigată, mângâindu-și subțirea barbă, vântul se prinse a vorbi cu un glas mai aspru decât altă dată.
– Mândrie mare și necunoaștere deosebesc în vorbele voastre frații mei, dar dacă eu vântul nu aș fi, cine ar purta în lume sămânța ta măi trestie? Dacă nu aș fi eu vântul, cine ar mișca trestia să crească, ori, în nai dacă vânt n-ar fi din mine, ce melodie ai mai risipi? Pe cine ați mai uimi fără de mine?
Departe, pierdut printre sălciile bătrâne, înțeteptul Lacului amurgurilor dorite, își petrecea tăcerea, nevinovat ascultând virtuoasele discuții ale tinerilor trăitori de vremelnice lumești ambiții. Zâmbind la cele auzite de la copiii făpturii sale, nu se osteni a le spune că dincolo de îngâmfare tronează egala iubire față de tot ce e lucru, faptă sau făptură a lumii … că iubire nu e să iubești pe unul altul, ci să iubești, egal, o lume-ntreagă.
”Poziția tăcerii”, Dan Ene
Jurnal Spiritual
