„Cea mai mare dintre ele este iubirea”. (I Corinteni 13, 13)
Inima celui în care sălășluiește iubirea este plină de bucurie. Iubirea luminează lumea lui Dumnezeu cu un zâmbet de bucurie. Dacă luăm aminte la viața noastră, ne convingem de faptul că în fiecare zi am rămas datori cu ceva: datori în iubire față de semenii noștri. Nu le dăm niciodată cele ce s-ar cuveni să le dăm.
A iubi nu înseamnă doar a nu face răul, ci a face binele, pe cât ne este cu putință. Iubirea de Dumnezeu ne face să fim mereu gata să-I îndeplinim Domnului voința, oricare ar fi aceea. Iubirea de aproapele ne cere să slujim acestuia și să-i facem numai bine. Iubirea creează continuu. Ori de câte ori ajungem să stabilim o relație cu o anumită persoană, iubirea noastră trebuie să-i îmbogățească într-un fel viața acesteia, să-i sporească valoarea în proprii săi ochi. Omul simte că merită să trăiască, atunci când întâlnește iubire în relațiile cu semenii săi.
Cuvântul iubire este o binecuvântare; el inspiră și înalță sufletul. Venind de la Dumnezeu, iubirea săvârșește binele. Ea este revelația lui Dumnezeu însuși. Iubirea pogoară pe pământ ca îngerul Domnului, înger de pace și bucurie. Ea răsună în viața noastră ca o cântare cerească, seamănă pretutindeni sămânța cea bună, care va rodi în veșnicie.
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iubirea nu poate să nu slujească aproapelui. Oricare dintre noi, chiar și cel ce nu are nimic de dat, poate iubi și răspândi iubire în jurul său. Iubirea să fie ca un izvor nesecat, care să țâșnească mereu din inima noastră, găsindu-și întrebuințare pretutindeni în fapte de iubire.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă
Jurnal Spiritual
