Începutul vieţii duhovniceşti este convertirea, o atitudine a voinţei care se întoarce la Dumnezeu, renunţând la lume. „Lumea“ are aici valoarea unui termen ascetic. „Pentru cugetarea duhovnicească, lumea este un nume comun care cuprinde tot ceea ce este numit patimă“, spune Sfântul Isaac Sirul. Pentru acest mare ascet şi mistic, „patimile sunt elemente care se succed în curgerea neîncetată a lumii. Acolo unde contenesc patimile, se opreşte lumea din cursul său. Acolo unde cursul patimilor se opreşte, lumea moare“. Lumea semnifică aici o risipire, o rătăcire a sufletului în afară, o trădare a propriei sale firi. Căci sufletul în el însuşi este nepătimitor, dar părăsindu-şi spiritualitatea lăuntrică, exteriorizându-se, ajunge supus patimilor. Renunţarea la lume este deci o reintrare a sufletului în sine însuşi, o concentrare, o reîntregire a fiinţei duhovniceşti care se întoarce la Dumnezeu. Această convertire se face în libertate, întocmai ca şi păcatul care, la rândul lui, este o despărţire liberă de Dumnezeu.
Convertirea va fi deci o strădanie statornică a voinţei întoarse către Dumnezeu. Monahismul constituie cea mai înaltă treaptă a aceste stări. Sfântul Ioan Scărarul (veacul al VII-lea) exprimă aceasta într-o definiţie lapidară: „Călugărul, spune el, este o neîncetată constrângere făcută firii şi o veghe statornică asupra simţirilor“. „Care este călugărul credincios şi înţelept? Cel care şi-a păstrat până la capăt râvna, cel care nu încetează să adauge până la sfârşitul vieţii sale foc peste foc, râvnă peste râvnă, străduinţă peste străduinţă, dorinţă peste dorinţă“. Totuşi, dacă inima trebuie să fie întotdeauna arzătoare, mintea trebuie să rămână rece, căci mintea este cea care veghează asupra inimii. Or, pentru tradiţia ascetică a Răsăritului creştin, inima este centrul fiinţei umane, rădăcina facultăţilor active – intelectul şi voinţa –, punctul de unde provine şi către care se întoarce întreaga viaţă duhovnicească. Izvor al tuturor mişcărilor sufleteşti şi duhovniceşti, inima, după Sfântul Macarie Egipteanul, este „loc unde se lucrează dreptatea şi nelegiuirea“. Inima este un vas care cuprinde toate patimile, dar în acelaşi timp în el se găsesc „Dumnezeu, îngerii, viaţa, împărăţia, lumina, apostolii, comorile harului“. „Când harul ia în stăpânire pasiunile inimii, el domneşte peste toate părţile firii, peste toate gândurile. Căci Duhul şi toate gândurile sufletului se află în inimă“. De aceea, harul trece prin inimă în toată firea omului. Mintea, partea superioară a fiinţei omeneşti, este facultatea contemplativă prin care omul tinde spre Dumnezeu. Partea cea mai personală a omului, principiu al conştiinţei şi al libertăţii sale, mintea în firea umană corespunde cel mai mult persoanei; putem spune că ea este sediul persoanei, al ipostasului uman care conţine în sine firea, în totalitatea ei: minte, suflet şi trup. Omul trebuie să trăiască după Duh; întregul compus uman trebuie să devină „duhovnicesc“, să dobândească „asemănarea“. Într-adevăr, mintea este cea care intră în unire cu harul de la botez şi tot ea introduce harul în inimă, centrul fiinţei umane, care trebuie îndumnezeit. „Unirea minţii cu inima“, „coborârea minţii în inimă“, „paza inimii prin minte“ sunt cuvinte care neîncetat revin în literatura ascetică a Bisericii de Răsărit. Fără inimă, care este centrul tuturor activităţilor, mintea este neputincioasă. Fără minte, inima rămîne oarbă, lipsită de direcţie. Trebuie găsită deci o legătură armonioasă între minte şi inimă pentru a întocmi, pentru a crea persoana în har, deoarece calea unirii nu este un proces inconştient. Ea presupune o veghe neîncetată a minţii, o strădanie statornică a voinţei. „Lumea aceasta este un câmp şi vremea vieţii noastre este o vreme de luptă“, spunea Sfântul Isaac Sirul. Pentru a birui în această luptă trebuie să fii neîncetat orientat spre Dumnezeu: „Căci Domnul, spune acelaşi autor, este mai puternic, mai tare decât toţi; El biruieşte totdeauna în trupul cel muritor, când luptă împreună cu atleţii creştini. Şi dacă aceştia din urmă sunt biruiţi, este limpede… că s-au despuiat de Dumnezeu prin voinţa lor nesocotită“. Când râvna scade, hotărârea slăbeşte, harul rămâne nelucrător. Sfatul evanghelic de a priveghea, de a nu te lăsa toropit de somn este un lait-motiv al ascetismului răsăritean care cere deplina trezvie a omului pe toate treptele înălţării sale spre unirea desăvârşită. Această înălţare cuprinde două etape sau, mai precis, ea se realizează deodată pe două planuri distincte, dar strâns legate unul de altul: cel al acţiunii şi cel al contemplaţiei. Amândouă sunt de nedespărţit în cunoaşterea creştină, care este experienţa personală şi conştientă a realităţilor duhovniceşti – gnoza. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, contemplarea fără lucrare, teoria care nu este sprijinită pe practică nu se deosebeşte cu nimic de închipuire, de fantezia fără subzistenţă reală; tot aşa lucrarea, dacă nu este însufleţită de teorie, este stearpă şi înţepenită ca o statuie. „Întrucât chiar viaţa minţii este lucrarea inimii, după cum spunea Sfântul Isaac Sirul, tocmai curăţia inimii este cea care dă calitate contemplaţiei“. Viaţa activă va consta deci în curăţirea inimii şi această lucrare va fi conştientă, fiind condusă de minte, facultate contemplativă care va intra în inimă, se va uni cu inima, adunând, concentrând fiinţa omenească în har.
Prin faptă, după Evagrie Ponticul (veacul al IV-lea), omul trebuie să ajungă în cele din urmă la o stare de nepătimire, la independenţa firii sale, care nu mai este supusă patimilor, care nu mai este afectată de nimic. Nepătimirea nu este o stare pasivă. Pe planul vieţii duhovniceşti, unde se realizează, opoziţia dintre activ şi pasiv nu mai are loc: aceste două stări opuse una alteia ţin de domeniul firii corupte, robite de păcat. Mintea care îşi recapătă integritatea nu mai este afectată de nimic, ea nu mai „pătimeşte“; dar ea nu mai este deloc „activă“, în înţelesul obişnuit al acestui cuvînt. Tradiţia ascetică şi mistică a Bisericii de Răsărit nu face o distincţie bine delimitată între stările active şi cele pasive în sferele superioare ale vieţii duhovniceşti. Mintea umană, în starea ei normală, nu este nici activă, nici pasivă: ea veghează. „Trezvia“, atenţia inimii, puterea de discernământ şi de judecată a celor duhovniceşti caracterizează fiinţa umană în starea ei de integritate. Stările active şi pasive arată, dimpotrivă, o destrămare lăuntrică, sunt stări datorate păcatului. A le folosi în domeniul teologiei mistice ar însemna să falsificăm perspectivele vieţii duhovniceşti sau să creăm confuzii.
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit
Jurnal Spiritual
