Dumnezeu nu a făcut moartea (Pilde 2, 23-24); aceasta a intrat în lume prin păcat. Dumnezeu le-a zis protopărinţilor noştri că dacă vor călca porunca, vor muri. Au călcat-o şi au murit; moartea a intrat în vigoare fără întârziere. Că au murit cu sufletul – asta s-a dat în vileag de îndată prin încercarea lor de a se ascunde de Dumnezeu, prin tăinuirea păcatului şi aruncarea lui în spatele altuia (Fac. 2, 17; 3, 12-13); iar faptul că n-au murit îndată cu trupul este o urmare a harului, care ne-a fost menit din veac. Harul acesta a intrat în planul zidirii lumii. O parte dintre îngeri au căzut şi au fost lăsaţi în căderea lor potrivit marii lor îndărătnicii în rău şi împotriviri faţă de Dumnezeu. Dacă ar fi căzut cu toţii, veriga aceasta ar fi căzut din lanţul zidirii şi sistemul existenţei lumii s-ar fi dereglat. Dar întrucât nu au căzut toţi, ci doar o parte din ei, veriga aceasta a rămas, şi armonia lumii rămâne nestricată. Omul a fost zidit unul singur împreună cu femeia, ca să dea naştere întregului număr de persoane care aveau să alcătuiască veriga omenească în sistemul existenţei lumii. Când a căzut, veriga cu pricina a căzut şi lumea şi-a pierdut rânduiala. Iar întrucât această verigă era indispensabilă în rânduiala lumii, se cuvenea fie ca Dumnezeu, lăsându-i pradă morţii pe cei căzuţi precum li se şi vestise, să zidească alţi începători de neam, fie să le dea un mijloc de nădejde prin care să fie reaşezaţi întru rânduiala dintâi. Întrucât căderea se săvârşise nu ca urmare a unei prime zidiri nereuşite, ca să zicem aşa, ci pentru că libertatea făpturii, mai ales libertatea duhului unit în mod fizic cu trupul, cuprindea în sine putinţa căderii, Dumnezeu, apucându-Se să repete facerea, poate că ar fi ajuns să o repete la nesfârşit. Tocmai de aceea înţelepciunea lui Dumnezeu, mânată de nemărginita Lui bunătate, a judecat că este mai bine să le întocmească celor căzuţi un mijloc de refacere.
În întocmirea acestui mijloc primul loc a trebuit să fie ocupat de împlinirea sentinţei dreptăţii veşnice: cu moarte veţi muri (Fac. 2, 17); a trebuit să aibă loc moartea lor, care a fost echivalentă cu moartea tuturor oamenilor, ca în virtutea ei să se socoată că toţi au murit deja, că au plătit datoria morţii, şi prin aceasta să capete dreptul de a trăi cu nădejdea vieţii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu a avut de luat asupra Sa firea omenească cu toate neputinţele ei, afară de păcat, şi de murit cu această fire. Moartea aceasta, ca moarte a lui Dumnezeu în trup, a trebuit să aibă preţ şi atotcuprindere fără margini şi, ca moarte fără vină, a putut fi socotită în contul celorlalţi sub anumite condiţii. Tocmai în aceasta constă harul menit nouă din veac. Această menire a intrat în planul facerii lumii şi, acolo unde a fost nevoie, s-a arătat lucrătoare prin puterea proniatoare, dar pentru împlinirea ei în faptă a fost rânduit un soroc anume. La jumătatea celei de-a şasea mii de ani de la cădere a venit Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat şi a murit pe cruce. Dumnezeu a murit cu firea omenească şi în această singură moarte a adunat cu adevărat, în chip lucrător morţile tuturor oamenilor. Unul a murit – toţi au murit. Contemplând aceasta, Apostolul strigă: dragostea lui Hristos ne ţine pre noi, care socotim aceasta (2 Cor. 5, 14).
Dar dacă toţi au murit, înseamnă că moartea a fost nimicită? Da, a fost nimicită. Dumnezeu, murind cu firea omenească, a stricat moartea (2 Tim. 1, 10), fiindcă a treia zi a înviat cu omenitatea proslăvită, şi din acea clipă rămâne deja în această înviere. Omenirea a gustat deja din slava şi măreţia învierii. Dacă atunci când unul a murit, toţi au murit, înseamnă că şi atunci când Unul a înviat, toţi au înviat. Puterea învierii lui Hristos e cu adevărat de aşa fel, că în ea zace temelia învierii tuturor. Această putere trece asupra fiecăruia nu printr-o „trecere în cont”, ci va fi gustată în mod real; fiecare va gusta din ea şi va învia. Dar pentru asta a fost rânduit un soroc aparte. Precum a fost un soroc aparte pentru arătarea în trup a Fiului lui Dumnezeu, ca să moară în el şi să învie, aşa a fost rânduit un soroc aparte pentru înviere, şi toţi vor gusta din ea. Când se va săvârşi aceasta, atunci se va împlini ceea ce este scris: unde ţi-e, moarte, boldul? înghiţită a fost moartea de biruinţă (1 Cor. 15, 54-55).
Dar pentru a învia trebuie să murim, iar pentru a muri trebuie să ne naştem muritori. Aşa a şi fost rânduit, ca protopărinţii noştri să nu moară îndată după cădere, ci să rămână în viaţă pentru o vreme ca muritori, pentru a naşte muritori. De aici a intrat în rânduiala fiinţării lumii perioada morţii şi a stricăciunii ca drum către viaţa nestricăcioasă şi fără moarte. Oamenii se nasc muritori fiecare în parte, însă de înviat întru nestricăciune vor învia toţi oamenii dimpreună, ca toţi să se arate dimpreună în slava mai înainte rânduită lor. îngerii au fost făcuţi toţi dimpreună, iar oamenii se vor arăta toţi dimpreună de-abia după înviere. întrucât oamenii nu apar pe lume toţi deodată, ci se nasc precum hotărăşte pentru fiecare atotcârmuitoarea înţelepciune dumnezeiască, fiecare, murind ca muritor, trebuie să aştepte învierea cea de obşte. De aici reiese că nimeni nu poate ocoli o perioadă de existenţă despărţită de trup, în aşteptarea învierii. Dacă privim din afară, vom vedea împărăţind pe pământ moartea şi stricăciunea; dar dacă vom pătrunde cu gândul în ascunzimile fiinţării, vom vedea nenumărate suflete omeneşti trăind precum le-a rânduit Dumnezeu, în aşteptarea reunirii cu trupurile înviate, nestricăcioase. Ele suspină, cu locaşul cel din cer voind a se îmbrăca (2 Cor. 5, 2). Aceasta este o viaţă omenească nedeplină. Trăind în trup, nu putem pricepe în ce constă de fapt împuţinarea, altfel spus micşorarea vieţii fără de trup, dar aceasta trebuie să existe şi există, precum i s-a descoperit Apostolului, care de aceea a şi zis: nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm (2 Cor. 5, 4). Amărăciunea acestei lipse este înghiţită de către dragoste, deoarece toţi ştiu că această formă de existenţă a fost rânduită şi continuă ca să se nască toţi cei ce au a fi părtaşi învierii întru nestricăciune. Deşi învierea aceea este doar aşteptare, ea este atât de neîndoielnică de parcă s-ar fi săvârşit deja. Toţi se împărtăşesc de nădejdea învierii ca şi cum ar fi înviat deja. Chiar dacă învierea n-a avut încă loc, ea este a noastră.
Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
