Întristarea usucă oasele, iar bucuria veselește fața

0
111

tristA cincea patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este întristarea. Întristarea este o patimă care poate duce la deznădejde, şi duce de fapt la deznădejde, pentru că întristarea usucă oasele iar bucuria veseleşte faţa. Când cineva ajunge într-o întristare de pe urma păcatelor făcute şi la o întristare care nu duce la pocăinţă, e într-un fel de asuprire, într-un fel de dizolvare sufletească, într-un fel de întunecare. Şi asta îl chinuie şi sunt oameni chinuiţi de o astfel de patimă, de întristare. Dar noi avem mijloace împotriva ei: credinţa în Dumnezeu, chemarea la bucurie, faptul că ştim că Dumnezeu e bun şi milostiv, faptul că ştim că Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, faptul că ştim de pildă, că „cea mai mare iubire a unui sfânt faţă de Dumnezeu e mai mică decât iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”.

Sunt nişte lucruri care pot dizolva întristarea, şi o dizolvă de fapt, în măsura în care suntem preocupaţi de lucrurile acestea. Adică sunt nişte lucruri care nu vin de la sine, ci nişte lucruri care se realizează în timp, aşa cum şi patimile s-au realizat în timp. Şi cu cât patimile sunt mai întărite în noi, cu atât avem mai mare luptă împotriva lor. Cuviosul Dorotei face o comparaţie între un copac bine înrădăcinat pe care nu-l mai poţi scoate smulgându-l prin puterea mâinilor şi între un copac mic, abia sădit de curând, pe care îl poţi scoate fără nici o greutate.

„Prescuri pentru cuminecături” – Arhim. Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here