Întruparea Fiului s-a săvârşit prin lucrarea Sfântului Duh

0
124

iisusDupă Sfântul Ioan Damaschinul, care rezumă învăţăturile Părinţilor, Întruparea s-a săvârşit prin lucrarea Sfântului Duh, care a făcut pe Fecioară vrednică să primească într-însa dumnezeirea Cuvântului, după cum şi Cuvântul Însuşi lua din trupul fecioresc pârga firii Sale umane. Astfel, într-unul şi acelaşi act, Cuvântul îşi asumă firea omenească, îi dădea fiinţă, o îndumnezeia. Firea umană asumată, împropriată de persoana Fiului, primeşte fiinţa sa în ipostasul dumnezeiesc: ea n-a existat înainte ca fire distinctă, n-a intrat în unire cu Dumnezeu, ci de la început apare ca fire omenească a Cuvântului. Această fire umană, după Sfântul Maxim, avea calitatea de a fi nemuritoare şi nestricăcioasă precum era firea lui Adam înainte de păcat, dar Hristos a supus-o de bunăvoie la condiţia firii noastre căzute. Nu numai firea omenească, ci şi ceea ce era potrivnic firii, urmările păcatului au fost luate asupra Sa de Hristos, care rămâne totuşi în afara păcatului originar, datorită naşterii Sale din Fecioară. El a îmbrăţişat deci întreaga realitate omenească aşa cum era ea după cădere, în afară de păcat: o fire individuală ce poate trece prin suferinţă şi moarte. Cuvântul a coborât astfel până la ultimele limite ale firii stricate de păcat, până în moarte şi în iad. Dumnezeu desăvârşit, El S-a făcut nu numai „om desăvârşit“, dar a luat asupra Lui şi toate lipsurile, toate limitările ce vin din păcat. „Ne mirăm, zice Sfântul Maxim, văzând cum mărginitul şi nemărginitul – realităţi ce se resping una pe cealaltă şi nu se pot amesteca – se găsesc unite în El şi se arată în mod reciproc una într-alta. Căci nemărginitul se mărgineşte într-un mod de negrăit, în timp ce mărginitul se extinde până la măsura nemărginitului“.

Gândirea elenistă nu putea îngădui unirea a două principii desăvârşite, „două realităţi desăvârşite nu pot să fie una“. Lupta pentru dogma hristologică a ţinut aproape patru veacuri înainte ca „nebunia creştină“ să triumfe asupra înţelepciunii greceşti. Ca şi în dogma treimică, şi aici este vorba despre deosebirea dintre fire şi ipostas. Dar în Treime este o singură fire în trei ipostasuri, în Hristos, două firi deosebite într-un singur ipostas. Ipostasul cuprinde şi o fire, şi pe cealaltă; el rămîne una, devenind totuşi cealaltă: „Cuvântul s-a făcut trup“, dar dumnezeirea nu s-a făcut omenire, nici omenirea nu s-a transformat în dumnezeire. Acesta este înţelesul dogmei hristologice, formulate de către Sinodul din Calcedon: „Potrivit tradiţiei Părinţilor, proclamăm cu toţii că trebuie să mărturisim un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în fiinţa divină şi desăvârşit în firea umană, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuit dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup, acelaşi fiind de aceeaşi fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de aceeaşi fiinţă cu noi după omenire, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii după dumnezeire, iar după omenire născut în această din urmă vreme din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut care Se face cunoscut în două firi fără amestecare, fără schimbare, în chip neîmpărţit şi nedespărţit, în aşa fel încât unirea nu distruge deosebirea celor două firi, ci, dimpotrivă, însuşirile fiecărei firi nu rămân din această pricină decât mai statornice când se găsesc unite într-o singură persoană sau ipostas, care nu se desparte, nici nu se împarte în două persoane, fiind aceeaşi şi singura Persoană a Fiului, Unul-Născut, Dumnezeu şi Cuvântul, Domnul Iisus Hristos“. Ceea ce surprinde în această formulă este caracterul său apofatic; într-adevăr, unirea celor două firi este exprimată prin patru adverbe negative: neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit. Noi cunoaştem realitatea unirii celor două firi într-o singură persoană, dar „cum“-ul acestei uniri rămâne pentru noi o taină întemeiată pe distincţia-identitate de neînţeles a firii şi a persoanei.

Hristos, persoană dumnezeiască, va avea în El, aşadar, două principii deosebite şi unite în acelaşi timp. Se va putea spune că Fiul lui Dumnezeu a pătimit, a murit pe cruce, dar cu ceea ce putea pătimi şi muri, adică cu firea Sa umană. Deopotrivă, vom putea spune că născându-Se ca un prunc în ieslea din Bethleem, fiind spânzurat pe cruce sau odihnindu-Se în groapă, El n-a încetat să domnească prin atotputernicia Sa peste lumea creată, în virtutea dumnezeirii Sale, care nu suferă nici o schimbare. După cum am spus de mai multe ori, desăvârşirea persoanei stă în renunţare. Dat fiind că este distinctă de fire, că este „nefiinţă“ în calitatea ei de a fi ea însăşi, persoana se exprimă în renunţarea la existenţa pentru sine. Aceasta înseamnă deşertarea persoanei Fiului, kenoza dumnezeiască. „Toată taina iconomiei – zice Sfântul Chiril al Alexandriei – stă în deşertarea şi micşorarea Fiului lui Dumnezeu“. Este renunţarea la voinţa proprie pentru a îndeplini voinţa Tatălui, fiindu-I ascultător până la moarte, până la cruce. De altfel, această lepădare a voinţei proprii nu este o determinare, un act, ci, ca să spunem aşa, fiinţa însăşi a persoanelor Treimii neavând decât o singură voinţă proprie firii comune. Voinţa dumnezeiască în Hristos era, aşadar, voinţa comună a celor trei: voinţa Tatălui – izvor de voinţă, voinţa Fiului – ascultare, voinţa Sfântului Duh – împlinire. „Căci Fiul – zice Sfântul Chiril al Alexandriei – nu poate face ceva pe care să nu-l poată face şi Tatăl. Într-adevăr, având aceeaşi fiinţă cu El, este legat, ca să spunem aşa, prin anumite legi fizice, să posede aceeaşi voinţă şi aceeaşi putere. De altminteri, Tatăl arată Fiului ceea ce face El Însuşi, nu prezentându-I lucrările Sale scrise pe table, nu învăţându-L ceea ce El nu ştie (Fiul ştie toate întrucât este Dumnezeu), ci oglindindu-Se pe Sine întreg în firea Celui născut şi arătând în Acesta tot ceea ce-I este propriu şi firesc, în aşa fel încât Fiul să cunoască după ceea ce este El Însuşi tot ceea ce este Cel care L-a născut.“ De aceea, „cel ce a văzut pe Fiul a văzut pe Tatăl“. Kenoza este modul de a fi al persoanei dumnezeieşti trimise în lume, persoană în care se îndeplineşte voinţa comună a Treimii al cărei izvor este Tatăl. Cuvintele lui Hristos: „Tatăl este mai mare decât Mine“ sunt o expresie a acestei renunţări kenotice la voinţa Sa proprie. Aceste cuvinte vor să spună că lucrarea săvârşită pe pământ de Fiul întrupat este lucrarea Sfintei Treimi, de care nu poate fi despărţit Hristos care are aceeaşi fiinţă, aceeaşi voinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Astfel, deşertarea însăşi nu va face decât să arate mai mult dumnezeirea Fiului tuturor celor care ştiu să recunoască măreţia în micşorare, bogăţia în lipsă, libertatea în ascultare. Căci trebuie să avem ochii credinţei pentru a recunoaşte persoana, nu numai persoana dumnezeiască, ci orice persoană omenească făcută după chipul lui Dumnezeu.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here