Orientarea culturală a Greciei postrevoluţionare a fost consecinţa firească a dominării doctismului, iar doctismul a fost o adaptare mondenă a „raţionaliştilor”. Grecii contemporani nu par dispuşi să pună în relaţie diferitele expresii culturale din viaţa postrevoluţionarei Grecii cu analogele curente teologice. Mai ales în zilele noastre, când manifestarea interesului folcloric constituie o componentă obligatorie a cultivării spirituale, mulţi dandy ai spiritului vădesc de altfel preocupare pentru tezaurul nostru folcloric, deşi în acelaşi timp fie ignoră, fie neagă fundamentul teologic al acestei minunate producţii folclorice.
Multe dintre „saloanele” grecilor, care fie n-au avut niciodată, fie nu vor să aibă de-a face cu viaţa de cult ortodoxă, sunt împodobite cu icoane „bizantine” şi „postbizantine”, ca argument al profundei aprecieri a tradiţiei şi artei bisericeşti de către posesorii lor, dar aceste manifestări, în caz că nu constituie o falsă nobleţe, vulgară, şi o nouă formă de parvenitism, sunt cel puţin exemple lamentabile de ipocrizie artistică. Icoana „bizantină” este expresia experienţei latreutice şi doar aceia care s-au bucurat de această experienţă pot să susţină şi să estimeze real arta pe care a creat-o această experienţă liturgică latreu-tică. Cei care susţin şi apreciază creaţia culturală a poporului nostru, dar neagă şi ignoră temeiul fundamental al acestei creaţii care este tradiţia creştin ortodoxă, exploatează în scop personal poporul şi moştenirea lui culturală.
Adevărata artă bisericească este expresia vieţii bisericeşti. Creatorul artei bisericeşti este Biserica în întregul ei, după cum creatorul vocii umane este creatorul întregului trup uman. Pentru ca sunetul să se producă, trebuie să funcţio neze stomacul, nervii, inima, plămânii ş.a.m.d. Nu coardele vocale sunt cele care produc vocea umană. Coardele vocale sunt ultima verigă a lanţului. Pentru ca sunetul să fie generat de coardele vocale, este necesar ca trupul uman să fie viu şi să funcţioneze normal. În acelaşi mod, creatorul autenticei arte bisericeşti este ultima verigă a unui lanţ şi poate să creeze numai atunci când este organic conectat trupului viu al Bisericii şi participă în chip deplin la viaţa bisericească, întrucât, desigur, există viaţă bisericească şi întrucât trupul Bisericii este viu.
In zilele noastre nu mai există artă bisericească. Arta bisericească contemporană, pictura, poezia, muzica şi arhitectura contemporane sunt copii ale artei bisericeşti care au fost expresia vieţii bisericeşti a unei alte epoci. întrucât există viată bisericească, arta bisericească va fi produsă în mod spontan, fără a fi necesară nici un fel de metodă. Lipsa artei bisericeşti declară lipsa autenticei vieţi bisericeşti şi conduce la plauzibila concluzie că ceea ce se vede drept artă bisericească este doar aparenţă.
Autentica viaţă bisericească este procesul ali-pirii de Iisus Hristos şi restabilirii prin El a măreţiei celei de dinaintea căderii a firii unor oameni concreţi, într-o clipă concretă. Este procesul reîmbisericirii unor membri care s-au înstrăinat de viaţa Bisericii, adică a trecerii lor de la ego-centrism la iubire, de la sciziune la unitate, de la mizantropie la comuniune.
Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin
Jurnal Spiritual
