Invenţii care au schimbat lumea din perioada iluminismului -Inocularea împotriva variolei (1718)

0
197

Lady Mary Wortley Montagu popularised the notion of innoculation against diseaseInocularea împotriva bolilor nu a fost inventată subit, ci a fost explorată şi experimentată în multe regiuni de-a lungul unei perioade mari de ani. Se crede că inocularea se practica în India încă de acum 3000 de ani. Chinezii suflau o pulbere din cruste de variolă pisate în nările celor sănătoşi după ce o o călugăriţă budistă a descoperit că aceasta avea efect de imunizare asupra oamenilor care nu avuseseră boala. Principiul este că subiectul face o formă uşoară a bolii şi devine apoi imun la ea. Această tehnică este denumită uneori variolare. Comporta riscuri, de vreme ce până la 2% dintre cei inoculaţi mureau.

Procesul de inoculare s-a răspândit spre apus în Asia şi a ajuns în Turcia. Lady Wortley Montagu, soţia ambasadorului britanic, a sosit în Turcia împreună cu soţul ei la curtea Imperiului Otoman în 1717. Pe parcursul şederii ei acolo, lady Montagu a auzit despre inocularea împotriva variolei de la Emmanuel Timoni, un doctor de la Universitatea dir Padova, care avea legături cu ambasada britanică din Istanbul. Lady Wortley a aplicat procedura copiilor ei, un băiat în vârstă de cinci ani a o fată de patru ani – un act semnificativ de încredere – , şi ambii s-au refăcut rapid după aceea. Inocularea a devenit un subiect de mare interes şi a fost raportată Societăţii Regale de către Timoni. Societatea Regală i-a publicat articolul în Philosophical Transactions din 1713, şi Timoni 1-a publicat, din nou, în anul următor la Leipzig. Lady Wortley Montagu scria în amănunt despre călătoriile sale:

Venind vorba despre maladii, o să vă spun ceva ce vă va face să doriţi să fi fost aici. Variola, o boală mortală atât de răspândită, este aici absolut inofensivă, datorită inventării inoculării, după cum este denumită. Câteva femei bătrâne se ocupă cu aceasta în fiecare toamnă în luna septembrie, după ce trece canicula. Oamenii se întreabă unii pe alţii dacă vor să se inoculeze împotriva variolei; formează grupuri în acest scop şi, când se adună (de obicei cincisprezece sau şaisprezece persoane la un loc), femeia vine cu un pumn de praf de crustă de variolă şt întreabă ce venă vrei să-ţi deschidă. Ţi-o deschide imediat pe cea indicată cu un ac mare (ceea ce nu îţi provoacă o durere mai mare decât o zgârietură) şi îţi introduce în venă câtă substanţă poate prinde cu vârful acului, după care leagă rana, şi astfel deschide patru sau cinci vene. Grecoaicele au superstiţia deaa deschide o venă în mijlocul frunţii, una în fiecare braţ şi una pe piept, marcând semnul crucii. Dar aceasta are un efect foarte rău, toate rănile lăsând mici cicatrice, şi cei nesuperstiţioşi nu adoptă procedura, preferând să fie înţepaţi în picioare sau părţile braţelor care stau ascunse.

Copiii sau pacienţii tineri se joacă împreună tot restul zilei şi sunt perfect sănătoşi până pe la opt. Apoi încep să aibă febră, şi stau în pat două sau, foarte rar, trei zile, iar în opt zile sunt perfect sănătoşi. În fiecare an sunt mii care se supun acestei operaţii şi ambasadorul Franţei spune că iau variola aici printr-un fel de manifestare populară. Nu se ştie să fi murit cineva din aceasta, şi mă puteţi crede că sunt satisfăcută de siguranţa experimentului, odată ce intenţionez să-l aplic şi dragului meu fiu. Sunt destul de patriotă să fac efortul de a populariza această invenţie utilă în Anglia.

La scurtă vreme după aceasta, în 1721, a izbucnit o epidemie de variolă la Londra. Familia regală era alarmată. Citind despre lady Wortley Montagu şi succesul ei, membrii familiei regale au dorit să încerce ei înşişi inocularea. Doctorii i-au prevenit de pericolul potenţial şi au hotărât să încerce întâi pe deţinuţi condamnaţi. Toti deţinuţii si-au revenit după vreo două săptămâni. Familia regală s-a supus atunci inoculării şi a asigurat poporul britanic că inocularea era o metodă lipsită de riscuri.
Existau şi voci împotriva metodei, mai ales ale clericilor, care pretindeau că inocularea e o unealtă a diavolului, iar variola este o cale aleasă de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe păcătoşi. Acest gen de obieceiuri n-au făcut decât s-o îndârjească pe lady Montagu în campania ei. În 1723, inocularea devenise ceva obişnuit, cu toate că unii doctori erau încă împotrivă, un nume notabil fiind cel al lui Pierce Dod, membru al Colegiului Regal al Medicilor.

În 1721, variola a ajuns la Boston, în Massachusetts, pe un vapor Bartados. Cotton Mather, un preot din partea locului, 1-a întrebat pe sclavul său, Onesimus, dacă avusese, vreodată variolă. Onesimus a dat răspunsul ciudat, dar corect: „Da şi nu.” A explicat că în ţara lui de baştină -posibil Sudan, exista o practică prin care se lua puroi de la o persoană infectată şi se freca intenţionat o zgârietură sau o tăietură a unei persoane sănătoase, ceea ce îi dădea imunitate. Acest remediu din Africa secolului al XVII-lea era, evident, un precursor al inoculării. Cotton Mather a condus o campanie de promovare a inoculării, dar s-a lovit de rezistenţa puternică a habotnicilor. La un moment dat, Mather a fost la un pas de a fi linşat. Când şase pacienţi au murit în urma inoculării, Cotton Mather a fost numit ucigaş. Dar la sfârşitul epidemiei de variolă din 1722, era salutat ca un salvator. Şapte la sută din populaţia Bostonului murise din cauza variolei. Din cele 300 de persoane care aleseseră inocularea, numai 2% muriseră. Statistica arăta că inocularea era opţiunea cea mai sigură.

Gentleman’s Magazine din 1750 a tipărit un articol care susţinea inocularea împotriva variolei, iar 20 de ani mai târziu era considerat ciudat să nu te inoculezi. Dar mai erau probleme. Exista încă o rată a mortalităţii de 2%, iar în timp ce pacienţii supuşi procedurii erau bolnavi, trebuia să fie ţinuţi izolaţi. George Washington a ezitat, pe bună dreptate, înainte de a ordona ca trupele lui să fie inoculate. Ştia că dacă britanicii aflau ce făceau, ar fi profitat de avantajul incapacităţii temporare a Armatei Revoluţionare. Dar virulenţa epidemiei de variolă izbucnite l-a determinat să comande inocularea pentru toţi cei care nu avuseseră încă boala.

În 1757, un băiat englez a fost inoculat împotriva variolei. A suferit destul de rău vreme de o lună, până s-a însănătoşit. În acel moment, a hotărât că, atunci când va fi mare, se va strădui să găsească o cale mai bună de prevenire a variolei. Numele lui era Edward Jenner.

Jenner s-a născut în 1749 în Berkeley, Gloucestershire. A devenit medic de ţară în satul natal, unde a lucrat şi unde a şi murit, în 1823. Pacienţii lui Jenner erau, în cea mai mare parte, membri ai familiilor ţăranilor. Trăiau aproape de animalele domestice. În 1788 a izbucnit o epidemie de variolă în sat. În timp ce îşi trata pacienţii, Jenner a observant că aceia care se ocupau de vite şi veniseră în contact cu variola taurinelor, o boală mult mai uşoară decât variola, nu s-au îmbolnăvit de variolă.

Se părea că expunerea la variola taurinelor echivala cu variolarea. Problema era s-o demonstreze. În 1796 i s-a ivit ocazia. O lăptăreasă, Sarah Nelmes, a venit la el cu băşici pe mâini. Jenner a văzut că femeia luase variola taurinelor de la vacile pe care le mulgea. A extras lichid din băşici, după care a extras lichid din băşicile unui pacient care avea acces uşor de variolă.

Teoria lui Jenner era că dacă putea infecta pe oricine cu variola taurinelor, persoana şi-ar fi revenit şi ar fi căpătat în acest fel imunitate la variola pe care i-ar fi inoculat-o ulterior. Jenner îsi asuma un risc uriaş, dar pesemne că o ştia. L-a abordat pe un ţăran pe nume Phipps şi l-a întrebat dacă îl putea inocula pe fiul lui, James, împotriva variolei.

I-a explicat domnului Phipps că, dacă avea dreptate, băiatul nu avea să facă niciodată variolă. Este greu de imaginat de ce, dar domnul Phipps a fost de acord. Jenner a făcut două incizii mici pe braţul stâng al lui James Phipps, a turnat lichidul prelevat din băşicile provocate de variola taurinelor şi apoi a bandajat braţul băiatului. După cum se aştepta, James a manifestat semne uşoare de boală, dar şi-a revenit. Şase săptămâni mai târziu, Jenner a executat o a doua operaţie, mult mai periculoasă, infectându-l pe James cu variolă. Dacă băiatul murea, probabil că Jenner ar fi fost arestat pentru asasinat. Dacă băiatul nu lua variolă şi rămânea sănătos, însemna că descoperise un leac pentru variolă. Era o încercare de gen totul sau nimic, şi a reuşit. Experienţa a demonstrat clar că inocularea cu variola taurinelor dădea oamenilor imunitate la variolă. A fost o descoperire medicală revoluţionară, care a salvat sute de mii de vieţi.

După ce a mai întreprins o serie de teste, Jenner şi-a publicat descoperirile în 1798. Şi-a numit tehnica nou inventată „vaccinare”, după latinescul vaccinia – variola taurinelor. Jenner a fost si cel care a introdus cuvântul „virus”. Inevitabil, asemenea lui Darwin, cu câteva decenii mai devreme, Jenner a avut de înfruntat o grămadă de batjocuri. O caricatură înfăţişa vaci ieşind din diverse părţi ale corpurilor celor vaccinaţi de dr. Jenner. Caricaturistul Gillray s-a distrat un pic pe seama lui Edward Jenner.

In cele din urmă, când tot mai mulţi doctori au văzut că vaccinarea lui Jenner era realmente eficientă, lumea a putut profita de această descoperire epocală. La începutul secolului al XlX-lea, vaccinarea era practicată de majoritatea doctorilor. Parlamentul britanic i-a acordat lui Jenner 1000 de lire pentru a-şi continua munca legată de vaccinare. Rata mortalităţii din cauza variolei a scăzut spectaculos în Europa şi America.

Onesimus fusese între timp de mult eliberat de Cotton Mather, nu pentru că ajutase cauza inoculării, ci pentru că Mather găsea că era un sclav nesatisfăcător – era neascultător.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here