Invenţii care au schimbat lumea – Pianul (1700)

0
827

pianulPianul, care a fost clasificat ca instrument ba de percuţie, ba cu coarde, ba cu claviatură, a fost inventat în 1700 de către Bartolomeo Cristofori.

Pianul a fost o invenţie minunată. Poate fi folosit pe cont propriu ca instrument solo şi un număr nesfârşit de compozitori au scris piese pentru el, de la Mozart, Beethoven şi Chopin până la Scott Joplin, George Gershwin şi Bill Evans. Este, de asemenea, larg utilizat ca instrument pentru a acompania un solist sau un instrument solo, precum vioara sau clarinetul. Poate fi folosit ca acompaniament pentru o formaţie de cameră, fiind liantul ansamblului. Poate, de asemenea, contribui cu propria sa coloratură într-o orchestră simfonică. Poate că nu are sunetul mângâietor al viorii sau cel tulburător trompetei, dar este, fără niciun dubiu, cel mai adaptabil şi mai folositor dintre toate instrumentele occidentale. Un dezavantaj al lui ar fi lipsa de portabilitate, deşi odată cu apariţia claviaturilor electronice de înaltă calitate chiar şi această problemă  poate fi rezolvată.

Pianul s-a dezvoltat din clavecin. Denumirea lui formală, pianoforte, vine de la ultimele cuvinte din numele complet ce i s-a dat în limba italiană: gravicembalo colpiano e forte, ceea ce se traduce prin „clavecin încet şi tare”. Clavecinul, instrument la care coardele se ciupeau cu pene de lemn, avea o gamă dinamică îngustă. Pianul, dotat cu ciocane căptuşite care lovesc corzile cu forţă variabilă, are o gamă dinamică foarte largă.

Se încercase şi înainte să se construiască instrumente cu clape şi coarde lovite, şi nu ciupite, dar primul instrument reuşit având acest concept a fost construit de Bartolomeo Cristofori, un fabricant de instrunente din oraşul italian Padova. Data exactă la care a construit primul pian nu este cunoscută, dar un inventar făcut pentru familia Medici, care îl angajase pe Cristofori, arată că în 1700 exista un pian. Până astăzi s-au păstrat doar trei dintre pianele construite de Cristofori în anii 1720.

Conceptul pianului nu era complet revoluţionar. La fel ca în cazul multor altor invenţii, inventatorul a operat unele modificări semnificative asupra unui lucru deja existent. Cristofori era un constructor priceput şi experimentat de clavecine, şi nu întâmplător pianele lui arătau exact ca nişte clavecine. Noul instrument revoluţionar nu arăta câtuşi de puţin revoluţionar. Avea claviatură şi incintă de clavecin şi se sprijinea pe trei picioare; se ştia că la această claviatură se cânta bine si incinta avea o bună rezonanţă acustică. Cristofori şi-a folosit, în schimb, originalitatea la partea ascunsă în interior, în proiectarea mecanismului de lovire. Problema pe care o avea de rezolvat era foarte precisă. Ciocanul trebuia să lovească coarda, dar să nu rămână în contact cu ea. Ciocanul trebuia să lovească scurt, pentru a-i permite să sune aşa cum se cuvine. Pe de altă parte, trebuia să revină în poziţia de repaus fără a da prea mult înapoi, fiindcă altfel o repetare rapidă a acelei note ar fi fost imposibilă. Geniul lui Cristofori a stat în rezolvarea acestor două necesităţi aparent contradictorii şi mişcarea ciocanului pe care a inventat-o a fost preluată  în construcţia tuturor pianelor de atunci înainte.

Ceea ce a inventat Cristofori a fost un instrument cu o gamă şi putere potenţială mult mai mare decât a harpsicordului şi de o expresivitate mult superioară la nevoie. Cristofori inventase ceva cu adevărat

remarcabil, dar reacţiile iniţiale au fost puţine şi lipsite de entuziasm. Apoi, în 1711, un scriitor italian pe nume Scipione Maffei a scris un articol apreciativ despre pianul lui Cristofori, incluzând o schemă a mecanismului. Articolul a fost larg difuzat şi citit. Constructorii de instrumente din întreaga Europă au fost intrigaţi şi şi-au încercat mâna cu construirea noului instrument.

Unul dintre aceşti experimentatori a fost Gottfried Silbermann, constructor de orgi, care a adăugat pedala de surdină care ridică toate amortizoarele de pe coarde deodată şi permite sunetului să rezoneze. Silbermann i-a arătat unul dintre primele sale piane lui Johann Sebastian Bach, dar Bach nu a fost impresionat. A considerat că notele înalte erau prea slabe pentru a fi auzite clar. Silbermann a fost iritat de această critică, dar se pare că a ţinut cont de ea şi a făcut modificări; Bach a aprobat un model ulterior, construit în 1747. Bach a fost chiar de acord să devină agentul lui Silbermann, ajutându-l  să-şi vândă pianele.

Construcţia de piane a luat avânt în secolul al XVlII-lea. S-a dezvoltat o şcoală vieneză de constructori de piane, din care au făcut parte Johann si Nannette Stein. Pianele acestei scoli aveau cadre de lemn, două coarde pentru fiecare notă pentru a îngroşa tonul şi ciocane învelite în piele. Acestea au fost instrumentele pe care Mozart şi-a scris sonatele şi concertele pentru pian – unele dintre cele mai măreţe opere compuse vreodată pentru acest instrument. Aceste piane „Mozart” aveau o tonalitate mai blândă, mai clară, mai asemănătoare unui clopot decât pianele moderne.

În secolul al XlX-lea pianul a fost dezvoltat pentru a crea un sune mai puternic şi mai susţinut. Revoluţia Industrială şi-a jucat rolul ei în această transformare. În acea vreme devenise posibilă producerea oţelului de foarte bună calitate pentru coarde şi turnarea de precizie, necesare pentru fabricarea cadrelor din fontă. A devenit obişnuită utilizarea a trei coarde pentru fiecare notă, în loc de două, ca înainte. Aceste schimbări au contribuit enorm la mărirea forţei şi greutăţii sunetului, ceea ce  se poate auzi în piese precum concertele pentru pian ale lui Brahm de la sfârşitul secolului al XlX-lea.

În acest stadiu, pianina, pianul şi pianul de concert – pe care le cunoaştem astăzi – ajunseseră la deplină maturitate.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here