Storurile sunt o alternativă populară pentru draperii şi s-au dovedit în unele locuri – în birouri, de pildă – mult mai practice în controlarea şi reglarea cantităţii şi calităţii luminii naturale intrate într-o încăpere.
După legea britanică, storurile au fost inventate în 1769. In data de 11 decembrie a acelui an i s-a acordat lui Edward Bevan un brevet la Londra. Se pare, totuşi, că storurile existaseră şi înainte. Este posibil ca Marco Polo să le fi văzut în Persia, aducându-le cu sine când s-a întors la Veneţia. Datorită exotismului şi elementului de noutate, storurile au ajuns la mare cinste. De la Veneţia s-au răspândit din oraş în oraş.
Mecanismul storurilor a rămas neschimbat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cel mai vechi desen tehnic al unui stor de care dispunem se află în lucrarea lui Roubo L’Art du Menuisier, publicată în 1769. Desenul prezintă şipci suspendate care pot fi înclinate, precum şi urcate şi coborâte – exact ca storurile de astăzi.
În America storurile existau cu doi ani înainte, deci, în mod interesant cu doi ani înainte ca Bevan să-şi scoată brevetul englezesc.
In Philadelphia Journal din august 1767, John Webster publica următoarea reclamă:
Cele mai nou inventate storuri pentru ferestre, pe cele mai bune principii, vopsite în orice culoare, se mişcă în orice poziţia făcând lumină variabilă; opresc razele pârjolitoare ale Soarelui; aduc răcoare pe vreme toridă; protejează de privirile indiscrete; păstrează în bună stare mobila, mai bine decât orice altceva.
Cea mai interesantă caracteristică a storurilor este probabil lipsa oricărei îmbunătăţiri de-a lungul ultimilor 230 de ani. Motivul este acela ca jaluzelele au fost create cu multă vreme înainte de a apărea în Occident. S-a trecut, astfel de mult printr-un proces de rafinare şi perfecţionare. Până în anii 1760 storurile parcurseseră un lung proces evolutiv, poate chiar de sute de ani, ajungând la forma cea mai eficientă. Nu puteau fi mai bune.
Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden
