Constantin Noica, în Pagini despre sufletul românesc (1944), se referă la un pasaj din Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, despre care consideră că reprezintă un fel de expunere succintă a lui Neagoe Basarab despre „treptele care-l pot urca pe fiul său Theodosie spre contemplaţie” – „treptele desăvârşirii”.
Noica nu foloseşte termenul de „isihasm”, dar „contemplaţia” şi „treptele” sunt cuvinte obişnuite în toate relatările despre isihasm. Şi, datorită faptului că „urcarea acestor trepte” este recomandată unui laic, am găsit de cuviinţă să utilizăm formularea de „isihasm laic”. De altfel, urmându-i şi pe alţi cercetători români şi străini, Dan Zamfirescu, în Prefaţă la ediţia din 1996 a Învăţăturilor, consideră că aici este vorba de „intensitatea vibraţiei creştine, de veritabil isihast încoronat”. Aici, „urmărim profunda asimilare a experienţei ortodox-isihaste a divinului, aplicată însă nu mediului monahal, ci obligaţiilor unui om de stat, unui conducător ce nu are doar răspunderea mântuirii sufletului său, ci şi pe aceea (sau mai presus de toate pe aceea) a mântuirii unei ţări şi unui neam ce se confruntă cu teribile primejdii”.
Pasajul în discuţie face parte dintr-un capitol care lămureşte pe deplin întregul context. Voievodul se adresează aici nu numai fiului său, ci şi altora, „cari vor fi în urma lui”, ca şi „boiarilor săi pre cei mari şi pre cei mici” (Partea a II-a, capul 1).
Se începe cu „cinstirea icoanelor”, deoarece „icoanele sunt semnul şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi pecetea lui”. „De va iubi omul chipul Dumnezeului nostru şi va cinsti semnul şi pecetea lui cu toată inima se va îndulci pururi de Domnul nostru”.
Se înţelege din context că icoanele mijlocesc legătura dintre credincioşi şi Divinitate. Dar icoanele necesită un cadru, cel mai potrivit pentru cele creştine fiind biserica. Urmează sfaturi referitoare la adevărata rugăciune, făcută „cu toată inima”, care presupune şi un comportament adecvat, nu numai în biserică, ci mai ales în afara ei, înainte şi după rugăciune. Iar rugăciunile să fie adresate Maicii Domnului şi lui Iisus Hristos.
Cu multe pilde din Scrierile Sfinte, voievodul recomandă dragostea şi blândeţea, postul şi răbdarea, osteneala trupească şi privegherea, abţinerea de la hulă, gâlceavă, glume şi răutăţi, în mod special curăţenia sufletească. Acestea ar fi condiţiile morale ale rugăciunii. Ale rugăciunii adevărate care să fie plăcută Divinităţii.
Dar cea mai importantă condiţie este dreapta credinţă. Textul se bazează în mod special pe conţinutul Crezului, dar sunt enumerate şi interpretate toate momentele mai importante din viaţa lui Iisus Hristos, în care „noi să credem cu tot sufletul şi să mărturisim şi nu cu vreo părere cumvaş, cu toată adeverinţa…”. Şi, fiind vorba aici şi de „gurile criticilor cele mincinoase şi bârfitoare”, voievodul cere credinciosului discernământ şi opţiune în cunoştinţă de cauză.
Sunt enumerate primejdiile care îl pasc la tot pasul pe credinciosul care se roagă, ispite şi pofte care îl conduc spre diavol şi nu spre Dumnezeu. Este momentul în care se recomandă rugăciunea permanentă, atribuită de regulă numai sihaştrilor. „Fie-ţi drag a te ruga de-a pururi, şi ţi se va lumina inima şi vei vedea pre Dumnezeu”… „şi te păzeşte să nu treacă vreun ceas fără de rugă, că acestea aduc lumina în suflet”.
Rugăciunea permanentă este o condiţie a isihasmului, dar nu orice rugăciune. De asemenea „lucrul cu mâinile” (rucodélia). Ce-i drept, cu toate că voievodul se adresează laicilor, aproape de pasajul care ne interesează, el vorbeşte şi de localizarea credinciosului în „chilia lui”, ceea ce ar sugera o claustrare monahală. Însă modul de adresare, la persoana a II-a singular, din întregul capitol nu ne permite să considerăm aceste sfaturi (învăţături) ca fiind adresate monahilor. Mai ales referinţele la îmbuibare, lene, gâlceavă etc., care nu pot fi atribuite monahilor în genere.
Textul care ne interesează în mod special este următorul: „Acestea toate le socoteşte şi le gândeşte şi cu cele bune te îngrădeşte, iar cele rele tu le leapădă. Însă nu le vei putea socoti, dacă nu vei face cu dreptate lucrurile lui Dumnezeu. Că mai întâi de toate este tăcerea. Deci tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie. Smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atunci va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.
Desprins de contextul care îl precede şi de cel care îi succede, pasajul acesta se poate preta la diferite interpretări. Noica ne oferă una de factură filosofică, demnă de reţinut, căreia i se pot aduce însă numeroase amendamente.
După modul de exprimare al voievodului, tăcerea, oprirea etc. se implică într-o anumită ordine, în care prima o „face” pe a doua. Filosofic, ne gândim la tăcerea impusă novicilor pitagoreici, ca „tehnică de viaţă spirituală, fie că e religioasă ori filosofică”, cu semnificaţia de adâncire, de la „cuvântul de suprafaţă” spre „glasul adânc al esenţelor”. Şi Noica este chiar ispitit să vorbească despre „clipa când totul e tăcere”. Contextul nu permite însă acest lucru, căci tăcerea, „păzirea gurii”, cum îi zice Neagoe Basarab, se referă la laudă, gâlceavă, minciună, făgăduinţe deşarte ş.a. Principial, capitolul se referă la rugăciune şi la mărturisire, care, chiar făcute în tăcere, au semnificaţii textuale creştine. „Drept aceea, ţie mă rog, zice voievodul, preacurată fecioară şi stăpână…” sau „Doamne, Dumnezeul meu…” şi numeroase alte locuri. Nu la acestea se referă tăcerea. „Urăşte cuvintele cele grozave şi scârnave, şi vei vedea pre Dumnezeu”. Cam aceasta ar fi semnificaţia tăcerii.
„Tăcerea face oprire”, un fel de „punere în paranteză a lumii”, zice Noica, dar nu pentru acţiune asupra ei şi nici pentru eliberarea spiritului, ci pentru umilinţă şi plângere, care vor conduce la „panica singurătăţii şi a pierderii”. În realitate, tăcerea face oprire, fiindcă ea însăşi este oprire a vorbelor rele şi nu se poate realiza decât prin oprirea faptelor şi a gândurilor rele. Căci putem greşi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta şi cu gândul. Oprirea se referă în acest context, în numeroase locuri, la mâncarea şi băutura excesive, la lenevie şi somn, dar în schimb se recomandă postul şi veghea permanentă. Nu se recomandă lipsa de activitate, ci „lucrul cu mâinile”, căci „şederea fără de lucru face moarte sufletului”. Ceea ce este valabil şi despre oprirea „pohtelor şi a gândurilor fără de măsură” prin care putem cădea „în cursele diavolului”.
„Oprirea face umilinţă şi plângere” nu din cauza „singurătăţii şi a pierderii”, cum zice Noica. Nicăieri nu se vorbeşte de singurătate şi de pierdere, căci ceea ce se „pierde” aici, dacă ne-ar fi permis să folosim cuvântul, sunt vorbele, faptele şi gândurile rele. Nu plângem după băutura de care ne-am lăsat sau de singurătatea pe care am trăi-o fără prietenii de pahar. Ci trăim umilinţa şi plângerea faptelor noastre necugetate. Şi voievodul însuşi se umileşte şi se tânguie în rugăciuni: „Doamne, păstorul cel bun, întoarce-ne către calea pocăinţei şi ne îndreptează pre cărările mântuirii…”; „Auzi glasul rugăciunii robului tău cel neharnic şi nevrednic, al lui Neagoe, şi te milostiveşte spre mine…” Plângerea, cu această semnificaţie, zice tot el, „goneşte pohtele”, dacă este făcută cu sinceritate şi umilinţă, cu recunoaşterea „nevredniciei”.
Noica nu comentează frica. Or, aceasta este „frica de Dumnezeu”, frica de „judecata cea groaznică”, după care omul poate fi „lipsit de lumina raiului” şi „gonit de la masa cea dumnezeiască”. Acesta este şi motivul smereniei, al „spăşirii”. „Fraţilor, zice voievodul, dacă vrem să ne spăşim, noi să ne pocăim până suntem vii şi să plângem şi să ne spălăm ranele cele spurcate ale inimii”.
„Smerenia face socoteală de cele ce vor să fie”. În comentariu, Noica zice „dă socoteală de împlinirea legii dumnezeieşti”. Dar „socoteală” are aici altă semnificaţie, pe care o regăsim şi la Cantemir, aceea de logos sau ratio. Smerenia constituie raţiunea, motivarea sau temeiul, face motivul destinului pe care îl va avea adevăratul credincios, acela al dragostei curate de Dumnezeu, care „face sufletele să vorbească cu îngerii”.
Aceasta ar fi o parte dintre explicaţiile pe care le dă chiar Neagoe Basarab pasajului în discuţie. Şi numai în felul acesta trebuie găsite explicaţiile. Căci, altfel, putem ajunge la concluzia, fără premise contextuale, că „isihasmul laic” este chiar mai strict decât cel monahal. Că s-ar reduce la o chestiune personală a credinciosului, dispus să renunţe la viaţă, „după ce a călătorit, cum zice Noica, printre singurătăţi şi spaime”, pentru propria sa mântuire, nepăsător faţă de cei din jur.
Isihasmul ortodox nu are această tentă individualistă şi nici n-a avut-o vreodată la noi, iar „isihasmul laic” al voievodului cu atât mai puţin. În primul rând, pentru faptul că se adresează viitorului domnitor, celor care vor fi în urma lui şi tuturor boierilor, mari şi mici, adică celor din preajma sa, pe care îi sfătuieşte să urmeze aceste învăţături creştine, rămânând ceea ce sunt, fără a-i îndemna spre o viaţă retrasă. Sunt ilustrative în acest sens cuvintele de învăţătură ale domnitorului „către două slugi credincioase ale sale şi dragi, carele se lepădară de lume şi se dedară vieţii călugăreşti”.
Neagoe Basarab regretă despărţirea de cei doi slujitori. „Ţie, fătul meu Iosafe, că eu, fătul meu, aveam mult gând şi cuget bun spre tine, să te miluiesc şi să te cinstesc, iar tu, fătul meu, ai părăsit cinstea mea, şi mila şi odihna”. Reiese, evident, că Iosaf şi celălalt slujitor (Varlaam) n-au ales viaţa călugărească la îndemnul voievodului, ci, dimpotrivă, înşelându-i aşteptările. Cu toate acestea, nu-i dojeneşte, ci îi îndeamnă să-l slujească pe Domnul Iisus Hristos şi, în finalul „învăţăturii”, le cere să se roage şi pentru el.
„Isihasmul laic”, dacă este îngăduit să folosim această sintagmă, reprezintă, prin pasajul în discuţie, un text rezumativ al vieţii creştin ortodoxe, bazat pe un comportament exemplar al domnitorului şi al slujitorilor săi, care ar trebui să fie al oricărui creştin, însoţit de rugăciunea permanentă cu ocazia oricărei înfăptuiri, pentru obţinerea, în această viaţă, cu toate necazurile ei, a graţiei divine. Cu credinţa fermă că Bunul Dumnezeu „n-a dat această putere numai apostolilor, ci o dete tuturor celor ce le iaste voia să spăşească şi carii vor să urmeze lui şi să umble după poruncile lui”.
Revista Clipa – Academician Alexandru Surdu
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
