Istoricul schitului Sihla – povestit de Părintele Cleopa

0
182

Istoria schitului Sihla

”Înainte vreme, duhovnicii din Rusia, dacă oamenii aveau păcate grele la spovedit şi erau tocmai de la Arhanghelsk, de la Marea Albă, sau din Siberia, ştii ce canon le dădea? „Măi omule, tu pentru păcatele tale eşti oprit 20 de ani de la Sfintele Taine sau 15 ani, dar dacă te duci de Paşti de Înviere la Kiev, eşti iertat”.

Dar până acolo erau 4-5.000 de km distanţă. Şi cum? „Te duci până la Kiev, îţi iei şi tu oleacă de mâncare, ce-ţi trebuie pe drum şi zici rugăciuni; şi când vei ajunge la Kiev, la Paşti – că acolo slujeau sute de preoţi şi zeci de episcopi şi mitropoliţi, era cea mai mare mănăstire, avea 17.000 de monahi –, când vei ajunge acolo, de Paşti te împărtăşeşti. Dar să mergi pe jos, nu cu tren, nu cu căruţă. Pe jos, şi cât mai mergi mai zi psalmul 50, Doamne Iisuse şi ce rugăciuni mai ştii, iar când vei ajunge acolo eşti iertat de tot canonul şi poţi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine”.

Ştii de ce? Că destul canon avea el săracul, să meargă vreo 1000, 2000 de km pe jos, să zică rugăciuni. Şi când ajungea, avea bucuria cea mare, slujba mare la Înviere. Şi ei când vedeau o slujbă acolo şi ştiau că au voie să se împărtăşească, erau ca în rai. Şi la el acesta era canonul, să se ducă pe jos.

Acum avem maşini. Dar iaca pe aici nu poţi merge cu maşina, tot pe jos.

Şi aici este plata cea mai mare, că v-aţi suit la Sihla, coborâţi la Agapia şi îngerul Domnului se bucură.

Voi nu ştiţi că faceţi canon acuma. Prin asta vă iartă Dumnezeu păcatele, căci călătoriţi pe aceste locuri.

O să fie mai mulţi paşii aceştia decât aceia care i-aţi făcut la nunţi cu lăutari, la jocuri, la discoteci, la baluri, la meciuri, la circuri, la cinematografe. Atunci o să vedeţi voi cât de mult vă ajută călătoria asta, că îngerii voştri păzitori toţi se bucură acum când vă văd pe drumurile astea.

Căci ce fac oamenii pe aici?

Vin să vadă mănăstirile, să audă o predică, să audă o cântare bisericească. Acestea sunt călătorii sfinte. Acestea vă ușurează sufletul vostru, căci le faceţi pe la Sfintele locuri.

SihlaAceste sfinte mănăstiri stau în munţi de sute de ani. Iaca Sihla asta, la 1457 Ştefan cel Mare a avut război cu Petru Aron aici la Orbic, când a făcut prima mănăstire, Mănăstirea Runc de el e făcută. Şi l-a bătut pe Petru Aron şi când s-a abătut cu oștile prin munţi, a vrut să iasă la Mănăstirea Neamţ pe drumurile astea. Şi când a trecut prin munţi, a dat aici de Sihla. Nu era încă făcută biserica din vale, nici cea din deal.

Acolo sub stâncă era un pustnic bătrân, bătrân.

Şi când a văzut atâta armată – înainte la armată se duceau cu săbii, cu lănci, cu arcuri, cu topoare, cu securi, aşa era, când a văzut el armata cu cai, bătrânul a ieşit. Îl vede Ştefan cel Mare:

– Bătrâne, unde stai?

– Aici sub stânca asta.

Aţi văzut chilia aceea de sub stâncă? Acolo era. Aceea-i chilie foarte veche. A întrebat Ştefan:

– Părinte, mata de când stai aici?

– De 60 de ani.

– Au mai fost pe aici călugări?

– Uite acolo sub stâncă sunt două morminte! Pe aceia i-am îngropat eu. Unul a trăit o sută de ani şi unul 91.

– Dar înaintea lor?

– Mi-au spus aceia mie că aici au fost alţii mai înainte.

– Dar de când sunt pustnici în pustiile acestea?

– Numai Domnul ştie, dar aceia mi-au spus mie că de pe la 1200 tot au stat pustnici aici şi călugări – că nu era schitul făcut aici, nici cel din vale.

Atunci Ştefan cel Mare a spus:

– Ce bine să-i facem noi bătrânului ăsta, că l-am găsit aici? Părinte, să-ţi facem o bisericuţă.

– D’apoi eu nu ştiu, că aci n-am materiale.

– Nu. Noi ţi-o facem dintr-un brad. Măi, jos un brad mare!

Cu ei erau meşteri, aveau tâmplari, din atâta armata. L-au tăiat şi au făcut o bisericuţă dintr-un brad. I-au făcut altar şi i-au făcut toate, toate. Aista era preot.

– De-acum, părinte, poţi s-o sfinţeşti şi să te rogi într-însa pentru noi, că eu sunt voievodul Țării – Ştefan cel Mare.

Schitul-SihlaPrima biserică a fost dintr-un brad.

A fost făcută de Ştefan în trecerea lui spre Mănăstirea Neamţ, iar la 1763 a venit la vânătoare Aga Pascanu Cantacuzino, Domnul Moldovei, cu Ioan Coroi, un boier mare din Iaşi, care a murit într-o prăpastie mare, unde brazii se văd ca păpuşoii. Acum îi zice: „Râpa lui Coroi”.

Era o negură mare şi el alerga după un cerb şi prin negura mare, cerbul a cotit, iar calul a căzut în prăpastie cu tot cu călăreţ. Şi s-au făcut praf şi Coroi şi calul. Acolo sunt sute de metri drept în jos. Şi atunci în amintirea prietenului lui, Aga Ioniţă Pascanu a făcut această bisericuţă la 1763. Şi ea este tot dintr-un brad, dar este făcută pe locul aceleia dintâi.

Şi aşa a scris pictorul Vasile Pascu: „Iar istoria Sihlei se pierde în negura vremurilor!”, că nu se mai ştie cât îi de vechi aici aşezământul acesta.

Aici a trăit şi Sfânta Teodora.”

Sursa: citat din ”Ne vorbește Părintele Cleopa” – vol. 13

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here