Iubim Adevărul?

0
163

iubireIubim Adevărul?

Dacă adevărul ar fi orice altceva, iar nu Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi mărunt, neîndestulător, trecător, muritor. Aşa ar fi el, dacă ar fi concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lume, sau toate lumile, sau oricine, sau orice, sau toate acestea împreună.  Dar adevărul este Persoană, şi încă Persoana Dumnezeu-Omului Hristos, drept care este şi desăvârşită, şi netrecătoare, şi veşnică. Pentru că în Domnul Iisus adevărul şi viaţa sunt de-o-fiinţă: adevărul veşnic şi viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17).

Adevărul e ca o mică floricică, pe care o întâlneşti la margine de drum, te încântă şi ai vrea să nu te mai desparţi de ea.

Şi, pentru că trebuie să pleci din acel loc, o rupi pentru a o avea împreună cu tine; te doare inima, dar doreşti să prelungeşti bucuria de a o vedea. Şi-ţi dai seama, urmându-ţi drumul, că se mai găseau înaintea ta şi alte flori, unele mai frumoase ca altele, şi-ţi pare rău că ai smuls-o pe aceasta – care, iată, acum e a ta, dar curând se va usca, pierzându-şi frumuseţea.

Tot aşa este şi cu adevărul.

Nu este ceva pe care să-l poţi avea în posesie, ci e numai frumosul şi binele de care te simţi atras cu putere să te împărtăşeşti. Adevărul ne înconjoară de peste tot, fiindcă tot ce este se împărtăşeşte din Adevăr – numai că noi nu mai avem ochi să vedem şi să ne bucurăm de aceasta. De adevăr te apropii, te alipeşti cu toată fiinţa, prin privire, prin cugetare, prin puterea de dăruire şi iubire a inimii noastre.

Adevărul e ceva pentru care merită să trăieşti, întru care te bucuri să mori, numai să nu te desparţi de El.

Fireşte, oamenii l-au cunoscut mult mai târziu pe Dumnezeul cel Adevărat, pe Hristos, pe Cel pentru care a-ţi pierde sufletul înseamnă a-l câştiga. Dar şi necunoscându-L, Îl căutau. Şi, păşind pe urmele raţiunilor pe care tot El le-a aşezat în lume, se apropiau cu bucurie de Hristos, deşi nu ştiau de unde le vine bucuria. Fiindcă atunci când privim un răsărit de soare, un munte, chipul omului iubit sau zâmbetul unui copil, de El ne bucurăm….Nu-i frumuseţe, nu-i bine, nu-i virtute sau adevăr în care să nu ne vorbească Dumnezeu, nesecatul izvor al tuturor acestora.

Vai de cei care nu înţeleg aceasta!

Nu se poate spune cum s-a întâmplat, dar la un moment dat a început să se răspândească în lume o boală îngrozitoare, un virus aproape mortal: e vorba de ideea că „adevărul e relativ”.

Virusul acesta sădeşte în mintea oamenilor confuzie – dar nu una simplă, particulară, ci confuzia ca stare fundamentală de spirit, confuzia între bine şi rău, între frumos şi urât, între adevăr şi minciună. Astfel, cei infectaţi ajung să creadă că răul e o altă formă de manifestare a binelui, urâtul – o altă estetică a frumosului, iar opusul adevărului, minciuna – o valoare cu drepturi egale de afirmare ca adevărată.

Aşa mult a înaintat boala asta, că în Occident s-au dat chiar şi legi pentru a o declara stare de sănătate.

Este vorba despre tot ceea ce înseamnă „corectitudine politică”. Bineînţeles, legislatorii sunt chiar acei oameni, săracii, care şi-au pierdut de mult credinţa în Dumnezeu şi se închină zidirii în locul Ziditorului.

În Anglia, de pildă, e interzis să afirmi în şcoală că Hristos este Dumnezeu.

În Canada nu numai atât, dar se interzice chiar să spui că homosexualitatea ar fi anormală; în unele state din America, avortul nu poate fi numit altfel decât un alt „drept al femeii”, în timp ce naşterea de copii, după cum îţi dă Dumnezeu, a ajuns să fie privită drept o imprudenţă.

În Spania, soţul e numit progenitor de gradul I, iar soţia progenitor de gradul al II-lea, pentru a putea fi incluşi în definiţia părintelui copilului şi homosexualii sau lesbienele; în Marea Britanie, din acelaşi motiv, se interzice folosirea cuvintelor „tată” şi „mamă” în întregul sistem medical.

Iar lista acestor răsturnări fundamentale ale valorilor pe care s-a edificat întreaga viaţă şi istorie a omenirii poate continua cu exemplificarea altor alterări mai nuanţate ale adevărului, dar care se află la originea acestor enorme deviaţii.

Duhul relativizării oricărui adevăr a adus în sufletele oamenilor cugetarea generală că adevărul, de fapt, nu există.

Dar la consecinţele acestei concepţii de viaţă s-au gândit oare cei care au pus-o în circulaţie? Oare înmulţirea la nesfârşit a depresiilor şi, în general, a bolilor psihice, apatia generalizată la nivelul întregii societăţi, neputinţa patologică a tinerilor din noua generaţie – toate acestea nu ar putea avea legătură chiar cu acest fenomen?

Căci, pentru ce ar mai trebui să lupte omul, dacă adevărul nu există? Ce înţeles ar mai avea dragostea? Şi, vai, care ar mai fi însăşi sensul vieţii sale?

Dar nu numai atât.

Anularea noţiunii de adevăr are ca şi consecinţă contestarea tuturor sensurilor, a tuturor realităţilor. Negrul nu mai e negru, albul nu mai e alb, bărbatul nu mai e bărbat, femeia – femeie şi copilul – copil, nu mai există sus şi jos, adică este negat însuşi spaţiul, natura şi firea lumii care ne înconjoară, fiindcă adevărul e principiul organizator, constitutiv, al oricărei afirmaţii, al oricărui este.

Prin urmare, fără conştiinţa adevărului, lumea rămâne suspendată în aer, în spaţiul fanteziilor şi al ideologiilor care au născut de fapt această monstruoasă aberaţie.

Aceasta e într-un fel chiar lumea micului ecran, a mass-mediei contemporane, obsedată de derizoriu, minciună şi nimicuri.

Constantin Noica observa că, prin comunism, săracii au pierdut mai mult decât bogătaşii, căci bogaţii au pierdut numai bogăţia, dar săracilor li s-a răpit posibilitatea şi visul de a se mai îmbogăţi vreodată.

Tot aşa se întâmplă şi în cazul nostru. Relativizarea adevărului e sinonimă cu o altă cădere a omului, poate mai mare decât căderea lui Adam. Căci, deşi omul rătăcise, deşi se îndepărtase prin Adam de la Dumnezeul cel adevărat, păstra încă în suflet aspiraţia şi nădejdea că va regăsi Adevărul pierdut, că va regăsi casa atât de iubită sufletului său. Iar prin această tainică chemare, prin împărtăşirea din frumos, din bine şi din adevăr, sufletul său încă păstra şi întărea legătura cu Dumnezeul cel viu, în care se reflectă toate acestea.

Prin relativizarea adevărului însă, omul îşi taie chiar şi această ultimă legătură – nădejdea, sensul acestei aspiraţii, adică sensul propriei vieţi.

Ce i-ar mai rămâne oare insului modern prins în această capcană a relativizării, în fond, a negării adevărului, decât uitarea îmbătătoare a drogului, fie el narcoticul, băutura, televizorul sau divertismentul? Ce alt sens mai poate fi găsit vieţii, decât acela pe care-l conturează tot mai clar normalizarea şi legalizarea sinuciderii asistate, numită şi eutanasie?

Creştinii au aflat Adevărul, iar acest lucru îl mărturisesc mucenicii din toate vremurile şi locurile.

Dar noi, cei ce ne numim astăzi creştini şi ne împărtăşim cu atâta sete din izvoarele înşelătoare ale culturii nimicului, care neagă consistenţa şi existenţa adevărului, mai avem oare această conştiinţă, acest ataşament faţă de Adevărul Hristos, încât să ne putem da, la o adică, şi viaţa pentru El?

Oare nu din cauza ezitării, îndoielii, care s-a încuibat în sufletul nostru, însăşi existenţa creştină a lumii în care trăim a ajuns atât de şubredă, iar minciuna generalizată?

Spunea Dostoievski că „Frumuseţea va mântui lumea”, poate nu atât lumea în întregul ei, cât pe toţi cei ce Îi rămân credincioşi, bucurându-se din împărtăşirea cu El. Cât de simple sunt lucrurile, cât de aproape e fericirea atât de mult dorită de noi! Însă o întreagă cultură a nimicului ţâşneşte astăzi de pe micul ecran, din ziare, mode şi divertisment… O cultură care se luptă cu multă vehemenţă să ne facă să uităm că în frumos, în adevăr, în bine, Însuşi Dumnezeu lucrează, de El ne împărtăşim.

Oare o restaurare a lumii în care trăim va fi posibilă altfel decât prin întoarcerea la Adevăr?

Ne întrebăm de ce sunt oamenii atât de slabi şi neputincioşi astăzi, atât de depresivi şi apatici. Există un singur răspuns: nu mai cred cu toată fiinţa în Adevăr, din simplul motiv că li s-a şubrezit încrederea în faptul că există un singur adevăr, indiferent de sfera cugetării noastre. Aceasta este calea către ultima apostazie, ultima cădere din credinţa în Dumnezeu…

Nemaicrezând în adevăr, nemailuptând pentru adevăr, nemaiiubind adevărul, viaţa noastră devine deznădăjduitor de searbădă.

Ne rămân obiectele, trupurile, patimile, televizoarele, adică visele unei nopţi care nu se mai sfârşeşte, dincolo de care se deschid porţile împărăţiei lipsei de sens şi de viaţă: împărăţia morţii.

Un singur lucru ne trebuie.

Să căutăm cu sinceritate Adevărul, să credem precum copiii în existenţa Lui, în prezenţa Lui, şi atunci suntem salvaţi. Atunci va reîncepe să curgă din nou timpul Împărăţiei prin venele noastre.

Să ne mai dăm încă o şansă la viaţă şi la fericire. Dumnezeu e aproape de noi…

Revista “Familia Ortodoxa”, nr. 8

 

 

V-ar putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here