Încet, o luă de braţ şi arătă spre bărcuţa de lemn care plutea aurie pe ape, în ultimele raze ale soarelui. Când se întoarse, văzu că era plină cu trandafiri roşii, florile ei preferate, iar pe margine era scris neîndemânatic numele ei cu litere argintii. „E a ta“, spuse el, în timp ce ochii ei erau plini de lacrimi. „E atât de romantic“, suspină ea.
Şi chiar aşa era. Iubirea romantică a devenit un mare clişeu, însă unul care pare să ne seducă pe toţi – nu doar pe milioanele de femei (majoritatea) care citesc romane de dragoste (o piaţă cu o valoare de peste 1,37 miliarde de dolari anual doar în SUA), ci şi pe oricine tânjeşte la acel moment de vârf al iubirii, momentul perfect, imaginat, când timpul stă în loc şi te simţi vrăjit şi ameţit de toate.
Se estimează că, în fiecare an, se trimit un miliard de felicitări de Sfântul Valentin, care a devenit acum unul dintre cele mai sărbătorite festivaluri din lume.
Totuşi, sunt multe alte persoane care iubesc, însă consideră ideea de romantism greu de înţeles. În ultimele câteva decenii, oamenii de ştiinţă au dedicat numeroase ore de cercetare pentru a descoperi ce este iubirea, însă acest sentiment a rămas evaziv. Unii savanţi i-au supus pe îndrăgostiţi la teste de laborator, pentru a vedea ce efecte are iubirea asupra creierului. Descoperirile au arătat că totul se întâmplă în trei etape.
Mai întâi există „dorinţa fizică“, aceea care ne face să căutăm un partener, care ne dezvoltă hormonii sexuali: testosteronul la bărbaţi şi estrogenul la femei. Aceasta are o durată destul de scurtă. Apoi urmează „atracţia“. Când două persoane se îndrăgostesc, neurotransmiţătorii încep să se agite în creierul lor. Scanările RMN demonstrează că valurile de dopamină le stimulează centrii plăcerii din creier, la fel cum face şi cocaina.
Valurile de noradrenalină le accelerează bătăile inimii, îi face să se înroşească în obraji şi le usucă gura.
De asemenea, îi pot face neliniştiţi sau incapabili să mănânce sau să doarmă. Iar scăderea bruscă a serotoninei duce la fixarea anxietății – oamenii care suferă de tulburări obsesiv-compulsive au, se pare, acelaşi nivel redus al serotoninei. Aceasta, spun ei, durează mult mai mult, până la optsprezece luni.
În sfârşit, dacă totul merge bine, se transformă în „ataşament“. Substanţele chimice ale plăcerii nu mai au prioritate, în schimb, pe măsură ce iubiţii îşi dezvoltă o legătură emoţională, ambilor le creşte nivelul de oxitocină, aşa-numitul „hormon al giugiulitului“, care este eliberat după sex şi, de asemenea, contribuie la cimentarea legăturii dintre mame şi bebeluşi. De asemenea, creşte şi nivelul vasopresinelor. Experimentele au demonstrat că, dacă unor perechi de şoareci de câmp, care au în mod normal o legătură pe viaţă, li se administrează un medicament care suprimă vasopresinele, aceştia îşi pierd rapid interesul unul faţă de celălalt.
Alţi oameni de ştiinţă au încercat să urmărească iubirea din punct de vedere psihologic.
Unii consideră iubirea un „instrument al angajamentului“ care a evoluat pentru a ţine părinţii împreună suficient de mult încât să îşi crească copiii. Unii psihologi insistă ca am avea un an de iubire „romantică“, după care ar urma ani întregi de „camaraderie“; alţii au descoperit că iubirea „romantică“ poate dura o viaţă întreagă. Iar ziarele sunt pline de rezultate ale cercetărilor care par să arate exact ce îi face pe oameni să se simtă atraşi unul faţă de celălalt – şi totul pare absurd atunci când este supus testelor.
Aşadar, ştiinţa mai are multe de făcut înainte să reuşească să şteargă cu totul magia iubirii. Desigur, nevoia sexuală este un instinct primar la fel de puternic ca nevoia de a mânca. La fel, iubirea este o legătură naturală la fel de veche ca umanitatea. Însă iubirea romantică este ceva diferit şi destul de special. Adaugă ceva interesant şi minunat la atracţia dintre două persoane, care nu are nimic a face cu instinctele naturale.
Pentru persoanele care o experimentează, deschide cel mai frumos şi mai minunat moment din viaţa lor – un moment când viaţa are un sens şi numai unul, un moment când toate grijile vieţii dispar, un moment de fericire inimaginabilă, când timpul parcă stă în loc… Sentimentul pare atât de transcendent şi este atât de adânc, încât am zice că oamenii trebuie să se fi simţit dintotdeauna astfel.
Totuşi, este posibil ca ideea de iubire romantică să fie destul de nouă.
Oamenii se îndrăgostesc, bineînţeles, şi destul de pasional, însă nu au aspirat niciodată la această stare idilică, numită iubire romantică. Însuşi numele constituie un indiciu legat de cât de tânăr este conceptul. Iubirea romantică a început să înflorească cu adevărat abia după căderea Romei. Termenul provine de la cuvântul romanz sau roman, din franceza veche. El, iniţial a însemnat doar „familiar“. La rândul său, a provenit de la termenul prin care romanii denumeau versiunea colocvială a latinei, Romanice.
În secolul al XII-lea, copiștii din şcolile de pe lângă în catedralele franceze, care cunoșteau foarte bine latină, au decis să compună în franceză propriile lor versiuni populare ale vechilor poveşti latine şi greceşti despre iubire şi aventură. Unele erau simple adaptări ale versiunilor greceşti ale acestor povești senzaționale; altele erau versiuni reduse ale marilor epopei, cum ar fi Eneida lui Vergiliu şi Odiseea lui Homer.
Acestea aveau un atât de mare succes, încât foarte curând copiștii francezi au ajuns să spună noi poveşti despre cavaleri şi zâne, dragoni şi iubiri pierdute. Una dintre cele mai faimoase a fost cea a lui Chretien de Troyes, intitulată Roman de la Rose. Povestea de dragoste din acest tip de literatură avea totuşi o calitate foarte specială, în întregime nouă, provenită probabil din cântecele despre iubiri interzise şi din poveştile pline de inspiraţie despre onoarea cavalerească ce începeau să se răspândească din lumea islamică prin Spania.
Iubirea nu este niciodată simplă în astfel de poveşti romantice.
Iubiţii sunt despărţiţi, suferă, trec prin greutăţi enorme, însă dragostea lor îi ajută să depăşească toate momentele dificile – până când se reîntâlnesc în cele din urmă, chiar dacă se întâmplă ca cel iubit să se sinucidă sau să moară. Epitoma acestor lucruri este povestea frumoasă şi tragică Tristan şi Isolda, care a fost repovestită de mai multe ori.
Iubirea celor doi eroi este una foarte specială.
Este idilică, ideală, extatică, pasională, însă uimitor de pură. Natura iubirii din poveştile de dragoste este inspirată parţial din „iubirea curtenească“; este un fel de iubire modelată pe baza relaţiei feudale dintre un cavaler şi lordul său. Cavalerul îşi serveşte doamna cu aceeaşi deferenţă şi loialitate cu care îşi serveşte stăpânul. Ea este cea care controlează relaţia, însă el este înnobilat de această supunere, deoarece este inspirat de ea să facă gesturi prin care să dovedească faptul că merită dragostea ei.
Din aceste poveşti medievale a apărut minunata literatură romantică din Europa Occidentală.
Aceasta a format şi a reflectat experienţa şi aşteptările noastre legate de iubire, aflate mereu în schimbare. Standardul a fost ridicat destul de sus de Shakespeare, prin sonetele şi piesele sale de teatru remarcabile, mai ales Romeo şi Julieta. În scrierile lui Shakespeare, iubirea este idealizată; ea este o emoţie miraculoasă care depășește toate adversitățile. „Iubirea este o… pecete bine aşezată, scrie Shakespeare, care înfruntă furtunile şi nu este niciodată scuturată.“
La fel este şi cel care iubeşte. „Să te compar cu o zi de vară?/Eşti mai frumoasă şi mai blândă.“ Această idealizare este ceea ce delimitează iubirea romantică de o iubire obişnuită. Nu este niciodată banală. Este rară şi transcendentă. Persoana iubită trebuie să fie atât de unică şi de specială, încât toate celelalte lucruri din lume să dispară. Dacă sentimentul se aseamănă mai mult cu cel de adoraţie, nu doar cu o iubire, atunci probabil asta şi este.
Steaua iubirii romantice a apărut în Occident, după ce credinţa religioasă a fost supusă mai întâi îndoielii, apoi a început să pălească.
De asemenea, a apărut ca urmare a înfloririi conceptelor de sine şi de individualism din Iluminism şi de mai târziu, care ne-au spus că fiecare dintre noi suntem speciali într-un anumit sens, însă ne-au lăsat un sentiment de singurătate şi de limitare. Iubirea romantică a oferit atât libertate, cât şi autorealizare.
Iubirea romantică, susţine sociologul Anthony Giddens, ne oferă o poveste proprie în viaţă.
Şi, în timp ce aşteptăm să înceapă propria noastră poveste de dragoste, ne putem umple mintea cu poveştile de iubire ale altora. Desigur, nu este nici o coincidenţă că, odată cu înflorirea ideii de iubire romantică, a apărut un număr mare de opere literare romantice.
Poeţii au făcut adesea iubirea romantică transcendentă şi nobilă, sau chiar tragică, în tradiţia curtenească. Bărbatul suferea, iar femeia îl privea de sus, de pe un piedestal.
Iubirea era adesea neîmpărtăşită.
Romancieri precum Jane Austen au întors situaţia în mod ingenios, privind lucrurile din punctul de vedere al femeii. Ei au arătat că femeia suferă sau are un comportament necugetat în dragoste; aşadar, au creat un tip de iubire romantică mult mai intim şi mai tandru. Şi, invariabil, un final fericit: „Cititorule, m-am căsătorit cu el“, oftează în cele din urmă personajul Jane Eyre al lui Charlotte Bronte.
Iubirea romantică este apreciată deoarece este poate cea mai bună şi mai intensă experienţă pe care o putem avea.
Nu iubim întotdeauna din toată inima. Nu ne îndreptăm întotdeauna dragostea către persoana potrivită. Putem deveni geloşi, ridicoli, nervoşi, sentimentali, sufocanţi sau obsesivi.
Însă atunci când iubim din tot sufletul, când se întâmplă într-adevăr să găsim persoana visurilor noastre, chiar dacă acel vis este puţin mai înrădăcinat în realitate decât cele din poveşti, atunci ni se reaminteşte, poate pentru scurt timp, poate pentru o perioadă mai lungă, că lumea este un loc minunat. Este un dar preţios care necesită şi merită o viaţă de grijă. Munţii-aştern pe cer săruturi Val pe val se-mbrăţişează. Care-i floarea fără fluturi? Am fugi de ea, cu groază.
Soarele în braţe strânge Globul. Luna-n mări se scaldă. Ce-ar fi viaţa mea? – s-ar frânge Fără sărutarea-ţi caldă. Percy Bysshe Shelley, Filosofia dragostei Aşa cum spune şi Oscar Wilde, ce om care e iubit e sărac?
50 de idei geniale care au schimbat omenirea – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012
