Iubirea sfântă a unui soț față de soția sa (II)

0
109

preotM-am ridicat şi, fără să ştiu nici eu de ce, m-am dus în odaia de alături. Acolo, aşezate pe lângă pereţi erau trei paturi. Aici dormeau copiii. La căpătâiul unuia, cel mai mic, atârna legată o panglică, o iconiţă. Nu-mi dădeam seama ce chip era, dar pentru mine faptul că Ludmila, care nu fusese de loc credincioasă, are în casa ei o iconiţă, era neobişnuit, şi de mare bucurie.

Omul de la care primisem în lagăr credinţa îmi spusese că singura cale spre Dumnezeu e săvârşirea binelui. Să te jertfeşti pentru alţii, să nu ţii seama deloc de tine. Da, nu era decât o singură cale: eu să plec, şi să-i las pe ei să-şi trăiască viaţa – Ludmila, copiii, Boris.

Ludmila arata jalnic; era strivită sub povara necunoscutului ce i se aşternea dinainte. Chipul ii era atât de trist incat mi-a fost ruşine că i-am făcut să aştepte atât, că nu mă hotarasem mai devreme. Boris şedea şi el abatut, cu capul in jos, atârnându-i de parcă i-ar fi fost legat cu o piatră de moară.

M-am dus la ei şi le-am spus:

– Plec. E singura cale de ieşire pentru noi toţi. Voi sunteţi o familie, eu fac parte acum din trecut! Voi aveţi doi fii şi o fiică, pe când eu nu am nimic. Vă iubiţi. Am să plec. Nu e un sacrificiu, e chiar voia lui Dumnezeu şi e dreptul vostru.

M-am ridicat şi am inceput să-mi pun haina. Boris se uita la mine ingrijorat. Ludmila s-a repezit la mine şi m-a imbrăţişat.

– Nu pleca! a spus. Dar eu simţeam in glasul ei o anume nesiguranţă. Boris a venit şi el la mine, mi-a strans mâna şi a spus:

– Îi vine greu. Suferă şi pentru copii, şi pentru noi doi.

Am plecat, am plecat, ca şi când niciodată n-aş mai fi intălnit-o pe Ludmila. O pierdusem pe veci. Eram acum cu totul al trecutului. Umblam în neştire pe uliţele Kostromei. Era intuneric, şi în faţa ochilor nu aveam nimic altceva decat chipul Ludmilei, care mă urmărea. şase luni am fost bolnav. În acest răstimp m-am apropiat foarte mult de Biserică. Ea mi-a fost pavăză, m-a oprit de la hotărâri necugetate şi fapte rele.

Mi-am găsit de lucru ĭntr-un institut, ca fizician. M-am cufundat cu totul în muncă şi, slavă Domnului, cu rezultate bune. Am ajuns să fiu cunoscut, lucrările îmi erau publicate şi aveam destui bani. Amintirea Ludmilei însă nu-mi dădea pace.

Locuiam intr-un orăşel unde nu mai rărnăsese decât o singură biserică, celelalte fuseseră ori distruse, ori închise. Acolo mi-am făcut un prieten, un doctor, om foarte credincios, a cărui casă era singurul loc unde mai ieşeam şi eu.

Despre ce se întâmplase mai departe în familia Ludmilei nu ştiam, nici nu incercam să aflu. La ce bun? Îi scrisesem o dată lui Boris, rugându-l să accepte pentru familie ajutor de la mine. Îi trimiteam aproape toţi banii mei printr-un prieten care locuia în Kostroma. Sufeream foarte mult. Nu puteam s-o uit pe Ludmila şi pe copii.

Peste patru ani am aflat că parintele Arsenie mai este în viaţă. I-am scris, m-am dus să-l văd. De atunci, ani de-a rândul mi-a fost duhovnic şi povaţuitor. Mai târziu m-am călugărit şi am fost hirotonit preot. Fusese o dorinţă veche a mea, însă părintele Arsenie nu mi-a îngăduit-o dintr-o datã. Abia după doi ani mi-a dat blagoslovenie.

M-am despărţit de matca mea şi am început să slujesc în biserică. M-am statornicit într-un orăşel industrial cu o biserică mică, însă mulţi enoriaşi credincioşi. Încet-încet, trecutul şi-a luat locul lui firesc.

Apoi s-a intâmplat un lucru care m-a zdruncinat iarăşi din temelii. Mă întorceam acasă intr-o zi, după liturghie, ca de obicei. Cand am ajuns, proprietarul apartamentului unde locuiam mi-a spus că mă căutase un bărbat cam între două vârste, care spusese că o să se intoarcă cam pe la ora patru. Într-adevăr, la ora patru fix a sunat cineva la uşă. M-am dus să deschid. În odaie a pătruns un bărbat de vreo cincizeci de ani, foarte galben la faţă şi părând grozav de istovit. Ochii săi luminoşi şi expresivi erau plini de bunătate. Mi-a spus pe nume. Îmi dădeam seama că-l cunosc şi eu de undeva, dar n-aş fi putut spune de unde anume. Îl priveam cu încordare, incercând să-mi amintesc. El şi-a dat seama.

– Nu mă recunoşti? M-a întrebat.

În clipa aceea am ştiut: era Boris!

– Am venit să-ţi aduc veşti despre copii, mi-a spus el. Eu am cancer. Nu mai am de trăit decât cel mult două luni. Am fost operat de două ori şi acum fac chimioterapie. Vezi, sunt galben tot, dar nu-mi merge de loc mai bine. Dar nu numai pentru asta am venit. Îţi mulţumesc pentru ajutor. A fost mare lucru pentru noi. Ne-ai ajutat foarte mult. Aşa cum mai rugat, nu i-am spus Ludmilei nimic, dar sunt sigur că a ghicit. Doar te cunoaşte! Băieții dumitale au acum şi ei copii. Sunt ingineri amândoi. Fiica noastră Nina a intrat la Universitate, Toţi copiii sunt credincioşi! Ludmila nu credea în Durnnezeu, dar după plecarea dumitale s-a schimbat mult.

Am încercat mereu să aflu unde eşti. Era important pentru mine, de vreme ce soarta mea şi a dumitale s-au întreţesut în chip atât de dureros. Ştiu cât ţi-a fost de greu, dar şi asupra Ludmilei şi a mea toate acestea au lăsat răni nevindecate. Ea te-a iubit, şi încă te iubeşte: însă nu ştie unde eşti. Plecarea dumitale ţi-a apropiat-o şi mai mult. Jertfindu-te, ai arătat cât de mare ţi-era dragostea!

Am îndurat greu iubirea ei pentru dumneata. Dar n-ar fi drept să spun că n-a ţinut şi la mine. Am vieţuit atâţia ani împreună după plecarea dumitale, şi niciodată n-a fost rece faţă de mine, sau indiferentă. Nu m-a învinovăţit pentru nimic, niciodată. Mă trezeam câteodată în puterea nopţii şi vedeam prea bine că nu doarme, ci doar se preface. Se gândea la dumneata, ştiu!

Boris mi-a mai povestit o mulţime de amănunte din viaţa copiilor şi la sfârşit a spus:

– Nu mai am mult de trăit, zilele îmi sunt numărate. Dacã mai e încă un preot slujitor în biserică, roagă-l să mă primească la spovedanie. Ajută-mă!

Mă uitam la Boris şi-rni dădeam seama că viaţa lui fusese mult, mult mai grea şi mai dureroasă decât a mea. Fusese chinuit de îndoieli, de griji; cu toate acestea izbutise să crească în credinţa creştină trei copii, şi alături de el a început şi Ludmila să creada!

A rămas la mine trei zile. S-a spovedit la părintele Andrei, celălalt preot din biserica noastră, şi a primit Sfânta Împărtăşanie. Părintele Andrei mi-a spus după aceea:

– Ai adus un suflet ales aici! Boris acesta este un om foarte bun. Nu întâlneşti pe toate drumurile unul ca el!

Părintele Matei mi-a povestit cele de mai sus, de faţă fiind şi părintele Arsenie, care a ascultat cu mare atenţie, cu toate că ştia totut mai dinainte. A rămas la noi două zile şi nu l-am mai văzut niciodată după aceea. După cinci luni de la vizita lui, părintele Arsenie mi-a spus:

– Ți-l aminteşti pe părintele Matei? Am primit astăzi o scrisoare de la el! Grea soartă are, dar Dumnezeu i-a ajutat să ia singura hotărâre dreaptă. Domnul să-l aibă în pază!

Sursa ortodoxiatinerilor.ro

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here