Izolarea

0
326

1-apus-dupa-gratii

Trăind în păcat, omul se izolează, se cunoaste numai pe sine însuşi şi face din sine însuşi centrul întregii sale existenţe. Cu cât se cufundă mai mult în izolare, cu atât prăpastia între timp şi veşnicie devine mai mare în conştiinţa şi în inima lui.

 

Cufundat într-o izolare egoistă tot mai adâncă, el pierde treptat-treptat simţământul a toate unităţii neamului omenesc.

Prăpastia dintre el şi întreaga creaţie devine tot mai adâncă şi de netrecut

El nu se mai vede decât pe sine însuşi şi pe nimeni altcineva şi nimic altceva, nici deasupra, nici în jurul lui. Totul în el nu mai e decât el însuşi, impostor mizerabil al divinităţii întronizat pe cloaca lui.

De aici vine şi faptul că există atât de mulţi oameni cu gânduri meschine, cu simţăminte mici, care nu pot să iasă din ei înşişi şi să ajungă la altul.

Schilodite şi mutilate de iubirea de sine, gândurile şi simţămintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru că nu mai ajung la ceea ce este veşnic şi la ceea ce este divino-uman

O prăpastie tragică se deschide în gânduri, în simţăminte, în viaţă: o sfâşiere blestemată în constiinţe, în inimă, în suflet, o ruptură ce pustieşte, ca în Faust, chipul său de om: “Două suflete locuiesc în pieptul meu…”

3-angel

Articol editat de Jurnal Spiritual

V-ar putea interesa şi următoarele articole