În ce stare se află sufletul omului care porneşte la luptă, al celui ce şi-a făurit hotărârea neclintită de a trăi aşa cum se cuvine? Şi în ce relaţie se află noua stare a sufletului cu alte dispoziţii sufleteşti?
Fie pentru că duhul, mai înainte ascuns atât de adânc sub mişcările sufletului şi chiar ale trupului, iar acum slobozit, prin puterea harului, din această temniţă, primind libertatea acţiunii şi independenţa vieţii, îi transmite conştiinţei înaltele sale cerinţe cu o asemenea putere, încât până şi libera iniţiativă se mişcă neabătut spre îndeplinirea lor, fie pentru că puterea harului s-a atins de suflet şi a pătruns conştiinţa şi iniţiativa atât de adânc şi de profund, încât a lăsat în ele urmele de neşters ale unei stări duhovniceşti deosebite, dar numai în cel ce s-a hotărât definitiv să înceapă o viaţă nouă – sufletul, aşa cum am văzut, simte o ordine a vieţii şi a existenţei cu totul nouă şi, punându-şi în ea toată fericirea, doreşte cu înflăcărare şi cu orice preţ să intre în această ordine. De altfel, el se află de la început de partea ei.
Sufletul însetează după noua ordine a existenţei; neprecupeţindu-se, el este gata să facă totul pentru a o înscăuna în sine, dar, în acelaşi timp, este încă pe de-a-ntregul învăluit şi parcă acoperit cu ceva, ce nu numai că nu poate corespunde intenţiei lui, ci îi este de-a dreptul potrivnic. Nu se află în suflet nicio putere care să îl înţeleagă, nu se află nicio mişcare care să nu se ridice împotriva lui: ar vrea să gândească în noul mod, dar mintea nu se pricepe să urmeze dorinţei, ar vrea să se desfete cu cele duhovniceşti, dar inima nu şi-a format încă gustul pentru aceasta; iar sumedenia de patimi şi de înclinaţii obişnuite sunt gata să izbucnească într-o clipă şi să mistuie cu puterea lor infernală lăstarul de viaţă nouă.
În general, cel ce s-a hotărât să se mântuiască este încă la fel cum fusese mai înainte, doar că are un nou principiu de bază. Este la fel ca atunci când cineva ia un medicament, care va pătrunde în trup. Tămăduirea este începută aici în centrul vieţii, dar mai trebuie să ajungă până la ultimele terminaţii ale trupului, care încă rămân afectate de boală. De altfel, în realitate şi după încredinţarea din experienţă a sfinţilor asceţi, orientarea sănătoasă către cele duhovniceşti, către cele cu adevărat bune şi sfinte se află în temelia cea mai lăuntrică a sufletului, iar orientarea către senzorialitate, către păcat – această boală a sufletului, se menţine numai în mărginimile lui, oarecum la suprafaţa lui. Păcatul este acum izgonit din fortăreţele lui, cucerite şi ocupate de bine, este nimicit şi risipit în puterile lui. „Harul şi păcatul nu se ascund împreună în minte – spune Sfântul Diadoh – dar până la botez (sau până la taina pocăinţei) harul imboldeşte din afară sufletul spre bine, iar satana este cuibărit în adâncul lui, străduindu-se să îngrădească toate dreptele deşteptări ale minţii; dar chiar din momentul în care renaştem, demonul se află în afara sufletului, iar harul, înăuntru”.
„Când harul nu locuieşte în om, demonii se cuibăresc, ca şerpii, în adâncul inimii, nepermiţând sufletului defel să dorească binele; când însă în suflet pătrunde harul, atunci ei, ca nişte nori întunecoşi, străbat părţile inimii, prefăcându-se în patimi păcătoase sau în diferite distracţii, ca să întunece memoria şi să abată mintea de la convorbirea cu harul”.
„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf.Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual