A fost odată ca niciodată, a fost demult un împărat care avea trei feciori. Când le-a venit vremea însuratului împăratul i-a chemat şi le-a spus:
-Dragii mei feciori, cât n-am îmbătrânit cu totul aş vrea să vă însor, să ajung şi eu să-mi văd nepoţii. Feciorii îi răspunseră:
-Dacă-i aşa, tată, atunci binecuvântează-ne şi noi vom porni la drum să ne găsim ursitele.
Mergând spre răsărit, fiul cel mare, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. Fiul de împărat o ceru în căsătorie de la tatăl ei, împăratul. Acesta o dădu cu mare bucurie, nunta se facu, iar feciorul de împărat cu fata porniră spre noua lor casă.
Feciorul cel mijlociu porni spre apus şi nu după multă vreme ajunse şi el la curtea unui împărat ce avea o fată pe care feciorul nostru o ceru de nevastă, se logodi cu dânsa şi porniră şi ei la drum spre noua lor casă.
Feciorul cel mic însă nu se prea înghesuia să meargă să-şi găsească nevasta.
Împăratul îl tot trimitea dar el nu prea ştia încotro s-o apuce. În cele din urmă şi-a pregătit cele necesare drumului şi-a pornit la drum aşa fară nici o ţintă. Merse ce merse şi drumul îl duse până la un eleşteu cu apa lină şi cristalină de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti.
Ajungând la marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos şi privea cu nedumerire cum stropii de apă pe care îi lovea cu o nuia făceau cercuri din ce în ce mai mari, dar apa rămânea neclintită, netedă ca o oglindă. Rămânea acolo aşa dus cu gândurile când iată, o broască ţestoasă ieşi pe luciul apei şi se uită galeş la dânsul. Unde lovea el luciul apei cu nuiaua, acolo mergea şi broasca. Se uita la el cu mare dragoste. Feciorul de împărat n-o lua în seamă; el se gîndea încotro s-o ia să-şi găsească nevasta. In cele din urmă, îşi dădu seama de prezenţa broaştei şi se uită curios la ea.
Ii spunea inima ceva ce nu înţelegea. Seara veni, iar feciorul nostru plecă spre casă. A doua zi însă, de cum răsări soarele o porni cu pas întins spre eleşteu. A treia zi la fel; îl trăgea aţa spre eleşteu, spre broasca cea ţestoasă. Zilele treceau, iar el nu-şi găsise încă nevasta. Se hotărî dintr-odată să plece, dar chiar atunci parcă ceva îl opri locului, picioarele îi erau grele şi nu le mai putea duce. Se miră foarte tare de această stare şi când se uită la broască zări în ochii ei o lumină aparte, iar feciorul strigă cât putu:
– Aceasta să fie logodnica mea!
– Îţi mulţumesc, dragul meu, îi răspunse broasca. Cuvîntul tău a rupt toate farmecele care mă ţineau legată. Tu eşti ursitul meu. Cu tine mă voi căsători.
Feciorul se sperie când auzi cuvintele broaştei şi era gata, gata s-o ia la fugă.
Broasca se dete de trei ori peste cap şi se facu o zână gingaşă, plăpândă şi frumoasă cum nu se mai văzuse. Feciorul o îndrăgi imediat şi simţi că nu va mai putea trăi fară dânsa.
Stătură până spre asfinţit de vorbă, broasca sări în eleşteu, iar feciorul porni agale spre împărăţie, căci a doua zi veneau şi fraţii săi cu logodnicele.
Ajunse acasă şi-i găsi pe toţi adunaţi la tatăl său. începu şi el să-şi povestească întâmplarea cu broasca cea ţestoasă, dar fraţii săi n-au avut răbdare să asculte până la capăt povestea că şi începură a-1 batjocori şi a râde de el. Dacă văzu acestea feciorul tăcu şi-şi zise în sinea lui: „cine râde la urmă, râde mai bine”.
A doua zi fiecare flăcău îşi aducea logodnica, drept pentru care împăratul porunci ca întreaga împărăţie să fie gătită de sărbătoare. Toti locuitorii cetăţii sărbătoreau căsătoria celor trei fii ai împăratului.
Veniră unul după altul feciorii cei mari ai împăratului cu logodnicele lor. Fiecare îşi aducea zestre însemnată. Erau primite de însuşi împăratul cu mare cinste şi alai.
Acum că iarăşi se adunaseră la un loc începură iar a-l batjocori pe feciorul cel mic şi pe logodnica lui.
Fiul cel mic al împăratului se duse şi el să-şi aducă logodnica. Broasca ieşi din eleşteu, se dete de trei ori peste cap şi se facu om ca toţi oamenii. Îi spuse iubitului ei:
–
Dragul meu, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat mare, puternic şi bogat. Blestematele de farmece ne-au acoperit cu apă. împărăţia ne-a fost răpită de duşmani, iar pe mine m-au transformat în broască ţestoasă.
Feciorul o iubea şi îi răspunse:
– Lăsă astea, eu te-am ales, tu eşti mireasa mea. Lasă lumea să vorbească ce vrea şi haidem să mergem că ne aşteaptă fraţii şi tatăl meu.
– La noi, zise zâna – este obiceiul ca înainte de a merge la cununie să ne îmbăiem aici şi deodată facu un semn cu mâna, iar apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta şi în locul lui apărură nişte palate strălucind de podoabe încât la soare te puteai uita, dar la dânsele ba.
Zâna luă de mână pe feciorul de împărat care rămăsese mut de uimire şi intră cu el în palatul cel minunat. Totul în jur era neasemuit de frumos atât de minunat că nici cu gândul nu puteai crede că există aşa ceva.
După ce se îmbăiară, zâna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur cu patru cai ce parcă mâncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate ce îţi luau ochii. Feciorul urcă în trăsură lângă aleasa lui şi deodată un luceafăr se aşeză pe fruntea ei şi aşa strălucea că te orbea dacă priveai spre el.
Amândoi erau îmbrăcaţi cu haine scumpe şi foarte frumoase. Intr-o clipă ajunseră la împăratul, tatăl feciorului care îi aştepta ros de bănuieli şi de necaz. Când o văzură pe frumoasa zână toţi înţeleseră că este de pe alte meleaguri şi îl lăudară pe feciorul de împărat pentru aşa o alegere.
împăratul nu mai putea de bucurie când văzu că feciorul lui cel mic îi adusese ca noră pe minunea minunilor. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la ea.
Fiii cei mari ai împăratului îşi sfatuiră logodnicele să facă şi ele tot ce vor vedea că face zâna.
După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele lor începu ospăţul, cum numai la curţile împărăteşti se poate întâlni.
Lumea privea şi i se umplea inima de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului lor adusese aşa o zână să domnească peste împărăţie.
Împrejurul mesei împărăteşti se adunară cu toţii: boieri, negustori şi locuitori ai cetăţii.
Zâna Zânelor se purta cu mare bunăcuviinţă şi vorbea cu toată lumea căci în curând robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la dânsa şi nu mai ascultau alte vorbe decât ale zânei.
Oamenii se luau la întrecere că nici în cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca aceea ce aveau dinaintea ochilor.
Nurorile cele mari ţineau ochii ţintă la tot ce face zâna.
Aceasta gustă din fiecare fel de bucate şi punea câte puţin din fiecare fel şi în sân.
Aşa făceau şi celelalte două nurori. Când se sculară de la masă zâna se apropie de împărat băgă mâna în sân şi de acolo scoase un buchet de flori ce umplu cu mireasma lui întreaga împărăţie. Atunci toţi cei prezenţi strigară: „Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră”.
Nurorile cele mari se duseră şi ele la împărat să-i mulţumească, dar când băgară mâna în sân să scoată florile băgară de seamă că rochiile lor erau murdare şi pătate cu bucate, de toată lumea începu să râdă de ele.
Când începu dansul din cutele rochiei zânei curgeau mărgăritare şi nestemate ce-ţi luau ochii.
împăratul se ridică atunci din tronul său şi-l dădu feciorului cel mic să conducă el mai departe împărăţia.
Această Zână a Zorilor cu felul ei blajin, cu purtarea cea cumpătată se facu iubită şi de cumnatele ei.
Eram şi eu pe acolo şi dacă n-ar fi fost nu v-aş fi povestit!
Fiul cel mic al împăratului cu agerimea minţii lui, cu înţelepciune şi cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa lui.
Basme româneşti, Editura Aquilla
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
