Legenda Mănăstirii Putna

0
919

Putna 1Despre Mănăstirea Putna se pot spune multe. Câte nu se pot spune si despre domnul nostru, Ştefan cel Mare şi Sfânt, om cu suflet mare şi credinţă neţărmurită!…

A domnit peste Ţara Moldovei aproape jumătate de veac, faptele sale de vitejie arată curajul şi dragostea sa de ţară, iar minunatele sale ctitorii, peste 40 de mănăstiri şi biserici, mărturisesc şi azi credinţa acestui sfânt domnitor. Toate povestesc, în felul lor, despre eroul din lupte, despre cârmuitorul înţelept şi iscusit, despre părintele unui neam întreg.

Să coborâm acum pe firul istoriei, să ne întoarcem în vremurile acelea şi să vedem cum a ctitorit Sfântul Ştefan mândra mănăstire a Putnei!

Deodată liniştea pădurii din Putna  se tulbură

Soarele tocmai a coborât leneş dincolo de orizont. Umbrele ostenite şi grele ale copacilor acoperă pământul, iar freamătul vântului printre frunze înfioară orice vietate de prin preajmă.

Deodată liniştea pădurii se tulbură. Copite istovite lovesc sacadat pietrele prin frunzele căzute, căutând o cale mai uşoară. În spatele armăsarului, un călăreţ strânge cu hotărâre frâiele şi calul se opreşte. Cal şi călăreţ, amândoi sunt osteniţi şi nu ştiu încotro s-o mai apuce. Dar, prin desişul crengilor, omul zăreşte un bob de lumină, cum doar o candelă sau o lumânare aprinsă pot să dăruiască. Dar ce să caute aşa ceva în inima codrului, unde doar fiarele se-ncumetă să trăiască ?!

Coboară de pe cal şi, dând crengile dese la o parte, se apropie de locul acela, în lumina palidă a lunii, desluşeşte conturul unei stânci, în care e săpată o chilie.

Înăuntru ei mocneşte lacrima de lumină a unei candele. Alături, stă şi se roagă un pustnic bătrân, îmbrăcat în rasă de cânepă aspră, cu pletele şi barba albite de iarna. Parcă ar fi coborât dintr-o icoană… Se aud paşi prin frunziş.

-Cine-i acolo? întreabă vocea puternică, dar blândă a pustnicului.

-Om bun, răspunde călăreţul.

– Apoi, de eşti bun, intră în chilioara mea şi te odihneşte! la loc pe laviţa asta de lemn şi trage-ţi sufletul oleacă!

Putna 6Bătrânul călugăr zâmbeşte. Are ochii senini şi calzi şi îl priveşte pe străin cu atâta blândeţe, de parcă ar fi un vechi prieten pe care aştepta să-l revadă.

– Ce e, omule, cu dumneata? Te văd aşa de obosit şi îngândurat! la spune-mi ce vânt de noapte te aduce prin locurile astea pustii, unde suntem doar eu şi Dumnezeu?

– Apăi, bunule părinte, eu sunt domnitorul Ştefan. Am fost învins în luptă de turcii cei cruzi şi haini. Îmi plânge sufletul când mă gândesc că oastea mi-a fost împrăştiată. Oricât de destoinici sunt oamenii mei, turcii sunt mulţi, armele lor puternice, iar ura lor cruntă. Nu ştiu ce să fac şi am luat drumul prin codri, doar mi s-o linişti inima şi m-o lumina Dumnezeu ce să fac…

Zicând acestea, Ştefan lăsă capul în piept, oftând din suflet.

– Ei, Măria Ta, Dumnezeu ţi-a îndrumat anume paşii la chilia mea. Numele meu este Daniil şi trăiesc în pustietatea asta de vreme neştiută. Rămâi aici peste noapte, întinde-te pe lăicioara asta şi mâine de dimineaţă te-oi sfătui ce să faci.  Oi mânca un pic de fiertură din rădăcini, că altceva mai bun nu se găseşte pe aici. Odineşte-te dar!

Încet, noaptea trece, cu toate ale sale, cu stele căzătoare, cu noian de vise în minte şi cu nădejdea unei zile mai bune în inimă….

Iată, e dis-de-dimineaţă, înainte ca soarele să-şi deschidă pleoapele somnoroase! Părintele înghionteşte pe domnitor: – Măria ta, hai cu mine degrabă ! Ştefan se ridică, îşi face larg semnul crucii şi iese după pustnic. Acesta îi arată o culme şi îi spune: – Urcă în vârful acelui deal, ia arcul şi trimite săgeata adânc in inima pădurii. Acolo unde ca va poposi, să ridici mănăs­tire mândră şi sfântă, iar Dumnezeu te va îndruma şi duşmanii nu te vor mai învinge! Ştefan încalecă murgul odihnit şi, strunindu-l vânjos, urcă dealul pietros într-o clipi­tă. Scoate o săgeată din tolba plină şi, încor­dând arcul cu putere şi credinţă, slobozeşte săgeata. Pentru o clipă ea zbârnâie, spinte­când aerul încă întunecat, apoi nu se mai aude nimic…

Braţul cel puternic şi încercat al Domnului trimisese săgeata hăt departe

După ce se lumină bine, domnito­rul luă câţiva oameni din satul apro­piat şi porni să caute săgea­ta. Căutară mult şi bine, dar cu încredere şi răbdare, căci  braţul cel puternic şi încercat al Domnului trimisese săgeata hăt departe, împlântată adânc în codrul secular. O găsiră, în sfârşit, înfiptă într-un paltin bătrân. Între timp, apărură şi boierii şi tot alaiul domnesc, căci îl căutau pe Vodă, aşteptând poruncile sale. Privindu-i pe toţi, domnitorul le spuse:

– Oameni buni, aici, pe locul acesta voi înălţa sfânt lăcaş Domnului. Am nevoie de meşteri pricepuţi, de oameni harnici şi cu credinţă. Începeţi, aşadar, şi tăiaţi copacii de jur-împrejur! Să înălţăm aici, în această pădure, mănăstire mare. Aici călugării vor putea sluji cu credinţă Domnului, aici ne vom putea ruga atunci când ne întoarcem teferi din războaie şi tot aici oamenii vor găsi alinare şi mângâiere la tot ce-i frământă! Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Domnului!

Şi uite-aşa, dragii mei, a hotărât Ştefan-Vodă unde să fie mândra sa ctitorie, sfătuit de Cuviosul Danii! Sihastrul, care a devenit duhovnicul şi omul de taină al voievodului. Iar Ştefan cel Mare şi Sfânt, după ce a hotărât locul mănăstirii şi a început zidirea ei, s-a întors iar cu sabia în mână, în fruntea oastei, împotriva turcilor şi i-a învins, după cum îi proorocise Cuviosul Daniil.  Întors din bătălie, a sfinţit mănăstirea şi a împodobit-o cu mândre icoane pictate şi cu sfinte odoare.

Tot aici, în gropniţa bisericii, este săpat în marmură, mormântul domnitorului.

Legenda spune că la temelia mănăstirii Putna, Vodă a îngropat o mulţime de comori, căci, la Judecata de apoi, domnitorul va veni iarăşi şi le va împărţi pe toate celor care au păstrat cu sfinţenie credinţa şi legea strămoşească.

Veacurile s-au scurs, după cum li-i felul, dar o bucată din paltinul săgetat de domnitor se mai păstrează şi azi la mănăstirea Putna. Tot aici, în gropniţa bisericii, este săpat în marmură, mormântul domnitorului.

Veniţi, aşadar, cu drag şi pioşenie, să vă închinaţi şi să fiţi binecuvântaţi în această mândră mănăstire, simbol al credinţei poporului român şi al marelui său cârmuitor de odinioară!

Sfânta Mănăstire Putna a fost ridicată între anii 1466- 1469, de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Putna a fost şi este unul dintre cele mai importante centre culturale, religioase şi artistice din ţara noastră.

Mihai Eminescu spunea: “Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan, altar al conştiinţei naţionale!”

Muzeul Mănăstirii Putna este cel mai bogat şi mai valoros din toate mănăstirile ţării.

Putna 4De-a lungul veacurilor, mănăstirea a trecut prin multe încercări: invazii, cutremure, incendii… dar turnul tezaurului a rămas neatins. Pe vremuri, când mănăstirea era atacată, aici era ascuns tezaurul mănăstirii: odoarele sfinte şi lucrurile de preţ. La etajul întâi al turnului se urca pe o scară mobilă, care era apoi ridicată. Şi nimeni nu mai putea urca în turn.

Muzeul Mănăstirii este cel mai bogat şi mai valoros din toate mănăstirile ţării. Aici veţi admira Tripticul – icoana pe care Ştefan cel Mare o purta în războaie. Mai sunt manuscrise, cărţi vechi, odoare din argint şi broderii ţesute cu fir de aur, de pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Legendele Mănăstirilor, Volumul I, Leon Magdan, Victoriţa Magdan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here