Multiplicitatea libertăţii şi sclavia personală

0
183

LibertateaOmul prezentului, declarându-se liber, crede că astfel îndeplineşte condiţia libertăţii. Libertatea de care dispune însă este ca un aisberg rătăcitor în oceanul păcatului, având partea neştiută şi plină de controverse sub întinsul apei.

Divizarea convenţională a libertăţii în două componente, cea văzută şi apreciată – deasupra, iar cea ignorată, dar definitorie – dedesubt, se datorează incapacităţii de a le trăi integral. Pentru că nu ştie ce se întâmplă înăuntrul său, în tenebrele îngheţate ale firii scufundate. Îşi vede numai strălucirea, vârful încălzit de soare. Dându-şi seama că nu mai poate reveni la libertatea primară de cândva, şi-a separat partea cea accesibilă, ceea ce poate identifica şi proteja.

Cu toate acestea, locul său în lume, indiferent de circumstanţe, de spaţiu şi timp, este determinat de aceste două constituente care alcătuiesc gradele lui de libertate şi îl exprimă în toate manifestările sale. Precum trupul şi sufletul se află într-o conlucrare interdependentă şi neîntreruptă, reacţionând la multele necesităţi ale omului şi îndeplinind diferite sarcini întru fiinţarea lui, la fel şi componentele libertăţii se condiţionează, se redefinesc şi se exclud reciproc în devenirea şi afirmarea lor. Evoluarea lor depinde de ceea ce prevalează în om, curăţie sau întinare. Bezna şi lipsa de căldură o face absentă şi greoaie pe cea de sub apă, care o trage în jos şi pe cea de la suprafaţă. În felul acesta, ţinându-se împreună, sunt purtate de curenţi şi zbucium, fiind tot timpul în derivă.

Prima libertate, cea spirituală, este o trăire revelatoare care poate fi interpretată ca voinţa nestingherită a sufletului.

Ea dă conţinut adecvat şi veridic vieţii. Are autoritate deplină şi este călăuzitoare. Trupul i se supune întrutotul şi nu-i încurcă să se manifeste. Cea de a doua este una de convenienţă, fiind complementară şi dirijată, mereu restricţionată şi  ajustată la relaţia cu lumea înconjurătoare, pentru că este inconsistentă şi vulnerabilă. Este un substituent al libertăţii şi are importanţă în situaţiile când libertatea lăuntrică nu este atinsă şi trăită plenar.

Se manifestă ca inhibator ori ca stimulent al dispoziţiei, ambiţiei, emoţiilor, confirmând stările imperfecte ale omului. De aceea se valorifică ca un potenţial al făpturii, acolo unde se caută libertatea. Are o ţintă exterioară, de care este dependentă. Această libertate zombată este cea mai frecvent trăită de foarte multă lume. Statutul ei este nemulţumirea şi pretenţia.

Trăitorul ei este obsedat de gândul (convingerea) că libertatea sa constituie un prilej nebănuit de a fi încălcată.

Şi tinde s-o apere cu orice preţ. Se asigură cu tot felul de eventualităţi protectoare, care l-ar face încă mai liber. Dar cea mai bună asigurare despre care nu ştie este frica de Dumnezeu. Iată de ce unii se lansează în postura de luptători înflăcăraţi pentru libertatea personalităţii şi nu admit ca cineva să atenteze asupra sclaviei în care zac. Se avântă să apere libertatea de care realmente nu dispun.

Libertatea exterioară (secundară), are în esenţă implicarea inerentă a făpturii (trupului) şi atributelor ei.

Este sub incidenţa făpturii. De aceea este trăită ca stare obişnuită şi nedeterminată, fiind în mai multe feluri şi foarte relativă, căci asupra ei se răsfrâng dependenţele omului şi influenţele mediului ambiant.

Sensul ei confuz ar putea fi lămurit dacă această libertate ar însemna exteriorizarea celei principale, adică ar prezenta o continuitate a libertăţii lăuntrice înafara omului, după cum era trăită de cel izgonit din rai. Mai ales că interdependenţa lor se consolidează doar într-o asemenea ordine. Dar caracterul ei şubred şi instabil, cu suişuri şi coborâşuri, cuprins între alinător şi impulsiv, n-o poate menţine în trăirile omului. Căci, de fapt, ne este libertate, ci nesesizarea pe un oarecare timp a careva patimi sau afecţiuni. Cu toate că derivă totdeauna de la cea primară, nu are nuanţe distincte, deoarece este într-o legătură încâlcită şi prea complicată cu aceasta. Legătura lor este prefigurată de sufletul neîmpăcat, care se află într-o căutare interminabilă a libertăţii desăvârşite şi niciodată nu este de acord cu ofertele şi modelele libertăţii întocmite de om. Din această cauză omul nu are niciodată certitudinea că este liber.

Aceste două libertăţi nu sunt compatibile şi nu există concomitent.

Dacă nu-şi trăieşte libertatea omul o caută, ori rămâne în ceea ce este, neştiind cine este. Înţelegând libertatea unilateral, se asigură împotriva oricărei interdicţii care i-ar încurca să beneficieze de libertatea în care se face simţită voia trupului. O astfel de libertate este însoţită de bucurii consolatoare, produse de instincte, pasiuni, plăceri etc. Se modelează predominant de preferinţele trupului în colaborare cu conjunctura. Libertatea însă nu este proprietate a făpturii. Trupul este doar un mijloc indispensabil de exprimare a libertăţii.

Libertatea este trăită în trup şi prin trup se exprimă.

Trupul ori încurcă, ori contribuie la valorificarea libertăţii, dar nu o produce. Libertatea omului nu se identifică cu libertatea făpturii sale, ba chiar invers. De exemplu, deţinutul este privat de dreptul de a-şi exterioriza libertatea, dar nu şi de a o trăi.  Dacă nu este liber nu este liber nicăieri. Locul nu este cauza libertăţii. Eliberarea din detenţie este doar o şansă în plus pentru a-şi valorifica libertatea. Căci a trăi libertatea şi a fi liber să exprimi orice trăieşti (voieşti) sunt lucruri diferite.

Libertatea nu este o şansă realizată după legi sau înafara legilor, dar o stare care te determină să faci ceva anume întru cunoaşterea lui Dumnezeu. Este mai presus ca voia mărginită a omului. Libertatea are ordinea sa, prestabilită într-un pact secret cu realitatea obiectivă. Fiind desăvârşită, îl scoate din captura timpului şi a spaţiului şi nu mai este în consonanţă cu acestea.

Libertatea are nevoie de timp şi spaţiu doar pentru a le marca prin ceea ce este ea. Cât ar părea de paradoxal… Anume aflarea în celulă ar putea fi începutul libertăţii, iar sfârşitul ei – ieşirea din detenţie. Mult mai dificilă rămâne în continuare altă sarcină, cea principală: ieşirea din închisoarea păcatului. Realizarea ei este posibilă numai în credinţă, profunzimea căreia nu se cunoaşte niciodată definitiv. Întru confirmare este de remarcat cazul Mitropolitul rus Filip din sec. XVI, care s-a făcut liber şi a rupt lanţurile robiei rămânând închis în temniţă.

Prin urmare, omul nu poate primi libertatea din exterior.

Libertatea definită şi provenită din conjunctura societăţii, nu este decât o sinteză de condiţii, prin care i se facilitează intenţiile, mişcările, amplasările etc. Cetăţenii celui mai democratic stat de pe mapamond nu pot fi liberi numai pe bază de democraţie, care le permite aproape totul.

Democraţia nu face pe nimeni liber, că nu are această funcţie, oricât de perfecte i-ar fi legile.

Ea asigură, în cel mai bun caz, crearea unui mediu favorabil ca libertatea să se manifeste. Dacă libertatea cetăţenilor ar fi fost condiţionată, în mod univoc, dinafara lor, ar exista oameni care niciodată nu ar avea acces la libertate. Cu alte cuvinte, nu ar mai fi oameni, ci animale. Cetăţenii unor state supra-dezvoltate, în care problema libertăţii omului este pe prim-plan, trăiesc o libertate manipulată, întru totul dependentă de invenţii impresionante. Cu aceasta se mândresc, de parcă ar fi realizat o performanţă colectivă. Iar Sfânta Scriptură ne mărturiseşte clar, că fericirea omului se îmbină cu altă libertate, a firii salvată de patimi, a celor săraci cu duhul.

Cuviosul Paisie Aghioritul ne învaţă că omul plin de iubire este ca un cuptor care arde şi preface în căldură totul ce intră în el.

La fel este şi libertatea. În această înaltă stare duhovnicească se dizolvă orice condiţionare exterioară, pentru că comportă Adevărul revelat al lui Dumnezeu. Cunoscând Adevărul, omul trăiește libertatea care se naşte în inima sa. Adevărul îl face liber. Astfel îndeplineşte voia lui Dumnezeu Care a spus: Iată, stau la ușă şi bat.

Libertatea, aşadar, se naşte înăuntrul omului şi este îndreptată spre exterior şi nu viceversa. În virtutea acestui fapt, libertatea nu este o sumă de posibilităţi, dar o dimensiune spirituală care rezidă într-o pace profundă. Nu este o acţiune spre a intra în posesia la ceva, ci o stare duhovnicească, trăită cu toată fiinţa şi descendentă dintr-o pace lăuntrică desăvârşită. Ea nu poate fi despărţită de sorginte şi cercetată ca un domeniu al abstractului sau ca accesul la ceva din exterior.

Calea libertăţii implică inevitabil credinţa, îl apropie pe om de Dumnezeu, Care cuprinde libertatea absolută.

Unde nu este cuvioşenie şi iubire de Dumnezeu nu este nici libertate. Această situaţie poate fi exemplificată şi pe baza unor situaţii din natură. Aşa, bunăoară, o frunză desprinsă de copac şi plutind în aer devine total liberă. Oricât s-ar părea de straniu, anume această libertate îi aduce foarte repede moartea. Despărţită de ramul care a zămislit-o, ea moare. Copacul îi asigură libertatea deplină prin toate câte îi oferă.

La fel păţeşte şi omul despărţit de Dumnezeu, ostenindu-se să fie liber prin sine însuşi. De aceea, pentru a trăi libertatea, este necesar să se cerceteze pe sine, în originea sa. Şi, atâta timp cât va da prioritate unei libertăţii fizice, acomodată la preferinţe lumeşti, mereu condiţionată de factori şi presiuni exterioare, nu va cunoaşte libertatea într-o extindere mai amplă. Se va considera liber numai în cazul în care nu va fi deranjat, incomodat, strâmtorat, în intenţia de a se manifesta potrivit voinţei sale.

Din păcate, libertatea trăită astăzi de majoritatea oamenilor este străpunsă de discontinuităţi.

Nu mai este sesizată ca stare deosebită. Libertatea a degenerat într-o mulţime de pseudo-libertăţi, ca consecinţă  a superficializării omului şi pierderii contactului cu sine. Omul nu se mai poate bucura de o integritate armonioasă. Multiplicitatea libertăţii este rezultatul deteriorării unităţii sale interioare, care îl făcea o fiinţă unică şi nedespărţită în sine.

Chiar şi un om sănătos, relaxat, neintimidat de nimeni şi nederanjat de nimic, având cele mai multe disponibilităţi şi oportunităţi de a se simţi liber, tot poate fi rob al propriului eu, trăind simultan un conflict interior cumplit şi îndelung.

Libertatea privită şi înţeleasă ca posibilitatea de a întreprinde orice îşi doreşte sau de a merge oriunde ar vrea este extrem de fragilă. Nu înseamnă decât un vector al voinţei. Iar voinţa poate fi predeterminată atât de bine cât şi de rău; ea este configurată de piedici nesesizate, ridicate în fire de răul acumulat. Prin urmare, îndeplinirea voinţei nu înseamnă încă libertate. Pentru că libertatea nu se inspiră din rău şi nici nu poate fi purtătoare de rău. Ea are sorginte în suflet, în chipul dat de Dumnezeu. Puterile sufletului fiind dezvoltate, îl conduc pe om spre libertate. Posedându-le şi făcându-le lucrătoare, omul trăieşte stări duhovniceşti net superioare celor marcate de păcat şi de necesităţile dereglate ale trupului.

Reprezentantul tipic al societăţii contemporane nu-şi mai doreşte libertatea ca pe un obiectiv conştientizat şi necesar.

Preferă libertatea lumească celei adevărate. Există şi o părere că libertatea poate fi provocată de ceva foarte dorit. Aceasta explică de ce în viaţa lui se fac observate tot mai diverse mijloace de suplinire a libertăţii: banii, luxul, proprietatea materială, puterea de a stăpâni etc. Dar cu cât mai multe din acestea îşi adună, creându-şi sisteme de protecţie şi securitate pentru a le proteja, cu atât mai tare se complică. Căci orice securitate de acest gen înseamnă constrângere – lipsă de libertate.

Citește și: http://jurnalspiritual.eu/oamenii-libertatii/

Repere ortodoxe în educație” , Valeriu Ionaș

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here