„Bătrânul timp, magicianul, în zadar s-a străduit aici, chiar cu întreaga oaste a mării de nisip sub comandă; Muntii Olga au rămas după cum s-au născut”.
Exploratorul Ernest Giles care a văzut pentru prima dată Munţii Olga în 1872
Ca nişte mari spinări de balene ridicându-se dintr-un ocean de nisip, Munţii Olga sunt un grup de 30 de cupole stâncoase care se constituie într-una dintre cele mai extraordinare privelişti din Australia. Situaţi în Teritoriul de Nord, Munţii Olga, la fel ca şi Uluru (Stânca Ayers), aflată în vecinătate şi la fel de celebră, sunt consideraţi sacri de către aborigeni, care îi numesc Katatjuta sau „locul cu multe capete”. Ȋn jurul lor s-au ţesut o mulţime de legende aborigene care povestesc cum s-au format munţii în decursul Vremii Visării – timpul primordial.
Dincolo de aura lor mitologică, Munţii Olga sunt o masă de conglomerat – o rocă formată dintr-un amestec consolidat de bolovani şi pietricele. Parte a fundului unei mări preistorice, Munţii Olga s-au înălţat şi au fost modelaţi de mişcări ale scoarţei terestre cu 500 de milioane de ani în urmă. Ulterior forţa de eroziune i-a transformat într-o învălmăşire de stânci uriaşe.
Pe versanţii golaşi ai Munţilor Olga sunt înscrise legendele aborigene ale Vremii Visării.
Unele dintre aceste metereze de piatră rotunjite sunt adunate laolaltă, versanţii abrupţi fiind separaţi de văi înguste. Altele sunt dispersate, bastioane netezite şi lustruite de asaltul neîncetat al vânturilor.
Pe versanţii golaşi ai Munţilor Olga sunt înscrise legendele aborigene ale Vremii Visării. Aceste stânci măreţe care se întind pe o suprafaţă de 17 km2 se ridică până la 1500 picioare înălţime. Ei au fost descoperiţi de exploratorii albi abia la sfârşitul secolului al XlX-lea.
Cel mai înalt dintre toate este vârful Olga, care a dat numele întregului ansamblu, străjuind extremitatea vestică a formaţiunii muntoase de la înălţimea de 546m deasupra nivelului deşertului.
Primul alb care a văzut Munţii Olga a fost exploratorul Ernest Giles în 1872. El nu a putut însă să ajungă până la ci deoarece caii săi nu puteau traversa un lac, care îi bloca drumul. El a numit lacul Amadeus, iar munţii din zare Olga, după regele şi regina Spaniei, cunoscuţi protectori ai ştiinţei. Giles a reuşit să ajungă până la munţii Olga în luna septembrie a anului următor. Acolo a găsit spre surprinderea şi dezamăgirea sa, urmele unui alt explorator pe nume William Gosse. Mai târziu el scria: „Nici dacă s-ar fi căscat pământul la picioarele mele, despărţindu-mă de munte, nici dacă un altul identic s-ar fi înălţat brusc în faţa mea, n-aş fi fost mai uluit…”
Itinerariile aborigienilor sunt cunoscute drept Cărările Visării sau „melodii”.
Aborigenii au considerat Katatjuta loc sacru din timpuri imemoriale, căci el este parte din Vremea Visării. Conform credinţei aborigenilor, atunci strămoşii lor au ieşit la lumină din adâncurile pământurilor, creaturi pe jumătate oameni, pe jumătate animale totemice. Străbătând ţara, ei lăsau în urma lor dealuri, ochiuri de apă, peşteri, lacuri, modelând peisajul prin activităţile lor cotidiene, precum vânătoarea, lupta, căsătoria, contemplaţia sau cântecul.
Itinerariile lor sunt cunoscute drept Cărările Visării sau „melodii”. Când aborigenii urmează itinerarul aparţinând grupului lor totemic şi intonează cântecele sau spun poveştile transmise din generaţie în generaţie, ei intră în lumea Visării şi se contopesc simbolic cu strămc peisajul.
Vremea Visării se referă nu se referă numai la actul iniţial al creaţiei ancestrale, dar şi la o dimensiune temporală perpetuă. Asfel, conceptul occidental de Istorie, o serie de evenimente irevocabil atribuite trecutului, este străin aborigenilor. Pentru aceştia, Vremea Visării şi călătoriile strămoşilor sunt realităţi vii, în care se pot integra prin cântecele,poveştile şi dansurile ceremoniale. Ţinutul este ca un text viu, în topografia sa este înscrisă povestea Vremii Visării, iar „melodiile”, care se intersectează pe teritoriul continentului sunt trasee sacre, care îl transpun pe cel iniţiat într-o dimensiune eternă.
Şarpele Wanambi locuieşte pe Muntele Olga.
Aceste formaţiuni de nori par să oglindească configuraţiile Munţilor Olga, care se află în centrul Australiei şi sunt sacri pentru aborigeni.
Risipiţi precum oasele fosilizate ale unui dinozaur uriaş, Munţii Olga sunt o hartă tridimensională a Vremii Visării. Şarpele Wanambi locuieşte pe Muntele Olga şi se retrage într-un ochi de apă în anotimpul uscat. Ȋn alte părţi se află mâncare preparată de femeile şoareci; omul cangur pe moarte; oamenii Pungalunga şi Valea Vânturilor .
Strălucind ca nişte sfere uriaşe de rubir de conglomerate ale Muntelui Olga sunt până în miezul lor roşiatic de soarele zii fenomen prezent la Uluru (Ayers Rock)
Pe Katatjuta, cu milioanele de văi, fisuri, grote, striuri şi ochiuri de apă, sunt întipărite poveştile Vremii Visării. Pe Muntele Olga, de exemplu, se află sălaşul unui şarpe numit Wanambi. In anotimpul ploios stă încolăcit într-un ochi de apă din vârful muntelui, iar în cel uscat se mută în altul aflat în trecătoarea de dedesubt.
Aborigenii cred că grotele de pe Muntele Olga sunt sălaşurile lui Wanambi; dungile negre lăsate de apă pe partea de est sunt fire din barba sa. Vântul care suflă în trecătoare este respiraţia lui Wanambi, care are forţa uraganului atunci când acesta este supărat. Dacă cineva încalcă legea tribului, Wanambi, luând forma curcubeului, va răzbuna această încălcare prin moartea respectivului.
Importante mai sunt şi trupurile împietrite ale canibalilor uriaşi numiţi Pungalunga.
Ȋn partea de est, o serie de formaţiuni muntoase sunt asociate cu strămoşii numiţi femeile – şoareci. Două mari stânci, aflate la extremitatea Muntelui Olga, sunt grămezi de hrană preparată de ele; monoliţii din apropiere sunt sălaşurile lor. Ȋn extremitatea sud-vestică se află stâncile unde poporul Liru, oamenii-şarpe veninos, şi-au instalat tabăra înainte de a ataca pe inofensivii oameni – şarpe covor, la Uluru. Mai la est se profilează silueta lui Malu, omul-cangur, murind din cauza rănilor provocate de câinii Dingo. Stânca pe care se sprijină este sora sa, Mulumura, femeia-şopârlă, care îl ţine în braţe.
Importante mai sunt şi trupurile împietrite ale canibalilor uriaşi numiţi Pungalunga, care pot fi văzute în partea de nord-vest. Mai înalţi decât copacii, cu falei puternice şi dinţi ascuţiţi, Pungalunga omorau, dezmembrau şi îşi găteau victimele umane. Ultimul dintre aceşti uriaşi sălbatici a fost omorât în cele din urmă de către doi oameni-cangur, care i-au înfipt lancea în spate în timp ce el, ghemuit într-un tufiş se pregătea să îi atace. Pungalunga a fugit urlând de durere. Cei doi l-au urmat până la o grotă de lângă un izvor, unde au reuşit să îl omoare.
Munţii Olga evocă imagini specifice şi apar învăluiţi într-o aură ce le conferă un aspect de o grandoare primordială.
Deşi străinii nu cunosc legendele ce asociază Munţii Olga de Vremea Visării mulţi îi consideră la fel de impresionanţi şi adesea mai misterioşi decât stânca Uluru, care este mai cunoscută. Primii vizitatori albi de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi prima jumătate a secolului XX au fost profund impresionaţi. Ei descriau stâncile în fel şi chip; „o adunare de cocoaşe de cămilă”, „templele unui oraş străvechi” sau „enorme căpiţe de fân de culoare roz”. Brodând pe marginea acestor metafore, se poate ajunge uşor la alte legende echivalente celor despre Vremea Visării.
Munţii Olga evocă imagini specifice şi apar învăluiţi într-o aură ce le conferă un aspect de o grandoare primordială. Priveliştea formelor ca nişte bulbi golaşi ieşiţi direct din adâncurile preistoriei, are puterea de a-l transpune pe privitor într-un trecut îndepărtat. Cum scria Ernest Giles: „minaretele rotunjite, domurile gigantice şi stâncile monstruoase…s-au înălţat ca uriaşe monumente ale vremurilor străvechi şi s-au impus de-a lungul a nenumărate ere scurse de la crearea lor”. Un covor de vegetaţie acoperă fundul îngustei Văi a Vânturilor, care duce în inima Munţilor Olga.
Locuri sacre, Atlas, James Harpur
