Locuri de popas – Mănăstirea Bisericani – Neamţ

0
204

Bisericani Legenda spune că la Bisericani, în acest loc retras şi îndepărtat, mărginit de culmi împădurite şi nu prea înalte, a existat o sihăstrie a Mănăstirii Bistriţa. După un îndelung pelerinaj la Locurile Sfinte, monahul Iosif s-a întors la mănăstire . Insa el a venit împreună cu un grup de anahoreţi ce-l însoţiseră.

Nevoia de a respecta ritualul slujbelor religioase neîntrerupte deprins la Sfântul Mormânt, i-a determinat să se retragă în munţi. Aici s-au adăpostit în scorburi şi se rugau într-o peşteră. De două ori pe săptămână, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbătă spre duminică, slujeau şi se rugau fără întrerupere făcând de veghe. De aceea li s-a spus “bisericoşi” sau “bisericani”. Denumirea s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care au întemeiat-o mai tarziu. În jurul anului 1498, cu modeste mijloace proprii, Iosif şi toţi ceilalţi închinători de la Bisericani, au început să-şi ridice biserică puţin mai la deal. În prezent aici, în aer pur de răşinoase, fiinţează Sanatoriul Bisericani. În mijlocul complexului de clădiri unde se tratează boli respiratorii, dăinuie şi impresionează încă ceea ce a mai rămas din mănăstire: o biserică şi câteva ruine.

Lăcaşul trainic de piatră a fost ridicat de călugării de la Bisericani în timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527). El a fost nepotul lui Ştefan cel Mare. În ciuda protestelor pe care i le-a adresat obştea monahală de la Bistriţa, Ştefăniţă Vodă a înzestrat noua aşezare cu terenurile din jur. Astfel sihăstria Bisericanilor cu hramul “Buna Vestire” (sărbătorit la 25 martie), s-a transformat într-un schit a cărui biserică se afla pe propria moşie şi care a obţinut deplină autonomie faţă de Mănăstirea Bistriţa.

Biserica nu are zugrăveală decât pe calotă şi pandantivii bolţilor.

Intrarea în biserică se face printr-un portal de piatră sculptată în motiv ce se regăseşte şi la chenarul ferestrelor turnului. Turnul-clopotniţă este o construcţie masivă căreia i s-a redus din înălţime cu prilejul lucrărilor din 1786. În exterior, absidele laterale ale bisericii au formă dreptunghiulară, iar absida altarului – de formă pentagonală – are două ferestre mari. Construcţia este austeră, doar şirul de ocniţe aflat sub cornişă şi eleganţa turlei de deasupra naosului nuanţând monotonele suprafeţe exterioare. În interior, exceptând pronaosul adăugat în 1637, nu există decât o singură încăpere divizată în trei cu ajutorul a două arce transversale.

Biserica nu are zugrăveală decât pe calotă şi pandantivii bolţilor. Catapeteasma, de o rară frumuseţe, are o ornamentaţie bogată, contrastând cu sobrietatea icoanelor. Între registrele cu icoane sunt benzi pe care s-au pictat, după modelul popular, mănunchiuri de trandafiri. Uşile împărăteşti sunt remarcabile prin sculptura densă a suprafeţelor dinspre naos. Lucrate din scânduri mari de stejar, uşile diaconeşti se menţin pe aceleaşi coordonate stilistice, însă decoraţia este mai aerisită, întărind expresivitatea picturilor din zonele centrale.

Legii secularizării averilor mănăstireşti

Prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează o nouă şi ultimă etapă constructivă în ansamblul Mănăstirii Bisericani. Aceasta este perioada în care se ridică toate chiliile din piatră şi cărămidă; se construieşte stăreţia şi paraclisul din colţul sud-estic. După aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din 1863, aşezamântul monahal de la Bisericani pierde cele mai importante surse de venituri. Mai apoi tezaurul se risipeşte, clădirile se ruinează, iar numărul călugărilor scade. Pe la 1880 pleacă ultimii călugări şi întregul complex de construcţii este abandonat. În 1885 se amenajează sumar un penitenciar. După o scurtă perioadă clădirile sunt iarăşi părăsite până în 1905. Atunci au fost preluate de “Societatea pentru profilaxia tuberculozei” şi transformate în sanatoriu. De atunci s-au succedat mai multe etape de amenajări, modificări şi construcţii. Datorita acestora este destul de greu de reconstituit vechea configuraţie a aşezământului.

SFINŢII CHIRIAC ŞI IOSIF DE LA BISERICANI

Iniţial, aici pare să fi existat o sihăstrie a Mănăstirii Bistriţa, într-un loc retras şi îndepărtat, mărginit la vest de Muntele Pietrosul, la sud de Dealurile Crucii şi Grecului, iar la nord de Muntele Varnava. Ieroschimonahul Iosif Sebastian, de la Mănăstirea Bistriţă, a plecat la Sfântul Mormânt al Domnului, după care a devenit pustnic vestit în pustiul Iordanului. În jurul lui s-au adunat încă cincisprezece călugări romani şi doi greci, trăind în rugăciune, în peşterile din Valea Iordanului.

Năvălind arabii în Ţara Sfântă, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi s-a întors la Bistriţa. Dar, negăsind aici liniştea necesară vieţii spirituale, s-a retras pe un munte înalt din apropiere. S-a numit Muntele lui Iosif, iar mai târziu Muntele Bisericanilor. El s-a nevoit în peşteri de piatră sau bordeie din lemn şi pământ.

Cauza care i-a determinat să părăsească Mănăstirea Bistriţă nu trebuie căutată doar în dorinţa lor de a duce o existenţă cu totul izolată. Ei au avut necesitatea de a respecta ritualul oriental al slujbelor religioase neîntrerupte pe care-l deprinseseră la Sfântul Mormânt. Căci anahoreţii lui Iosif, de două ori pe săptămână, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbăta spre duminică, slujeau şi se rugau fără întrerupere făcând de veghe. Pentru acest insolit obicei li s-ar fi spus “bisericoşi” sau “bisericani”. Aceasta denumire s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care ei au întemeiat-o, după părăsirea Mănăstirii Bistriţa.

Pe la anul 1498, Cuviosul Iosif şi toţi ceilalţi închinători de la Bisericani au început să-şi ridice o biserică.

Cum nu dispuneau decât de propriile mijloace, se osteneau fără prea mare spor. Abia în vremea lui Stefanita Voda (1517-1527), nepotul Sfântului Ştefan cel Mare, călugării de la Bisericani reuşesc, cu ajutorul acestuia, să-şi ridice un lăcaş trainic de piatră. Şi tot Stefanita, terminând biserica, o înzestrează cu terenurile din jur, în ciuda protestelor pe care i le adresează obştea monahală de la Mănăstirea Bistriţă. Cu acestea, Sihăstria Bisericanilor se transformă într-un schit. Biserica se afla pe propria sa moşie şi care va obţine deplină autonomie în raporturile sale cu Mănăstirea Bistriţă.

Înmulţindu-se ucenicii, Cuviosul Iosif a înălţat o biserică din lemn. Ea era în apropierea peşterii mari ale cărei urme se mai văd şi azi la circa 200 de metri sud de biserică. Mai târziu a fost numit Schitul Bisericani, adică al evlavioşilor, pentru că monahii se rugau neîncetat cu post şi lacrimi.

În semn de amintire şi veşnică cinstire a acelei minuni, într-un stejar este aşezată o icoană. Acolo se perinda credincioşi din toată ţara, care aprind lumânări şi candele. Scena celor patru călugări cu vedenia Maicii Domnului este imortalizata pe un tablou pictat, aflat sub icoana Maicii Domnului, în stânga pronaosului.

În 1998-1999 se construieşte o capelă care are în interior şi stejarul în care s-a găsit “Sfânta Icoana Făcătoare de Minuni din Stejar”. Ea se afla la 500 m mai jos de vechia biserica. De asemeni, lângă chilii este în curs de construcţie un nou lăcaş de cult.
Moaştele celor doi sfinţi sunt păstrate în biserica mănăstirii.

Sursa: isimion.blogspot.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here