Când Dumnezeu vrea să dea putere unui loc umil de închinăciune, face ca acolo să se petreacă miracole
Din goana maşinii nu vezi mare lucru. În imensitatea ei, câmpia e rătăcitoare. E lacomă şi fără măsură. Înghite grăbit şi năvalnic tot ce întâlneşte în cale, lăsându-te în scurt timp fără niciun reper, în afara liniei subţiri şi ezitante a orizontului. Bănuieşti că Mânăstirea Radu Negru e undeva, pe aproape.
Stă ca o dropie pitită în lanurile de porumb ale Bărăganului. Dar eşti încă departe. Mai durează până să ajungi. Câmpia te poartă de la Ciulniţa spre Călăraşi, în legănări mărunte şi înşelătoare, ce sporesc impresia hipnotică de monotonie şi somnolenţă. Apoi, drumul coteşte undeva în stânga; este prăfuit şi lipsit de alt indiciu, când, brusc şi parcă de niciunde, apare turla bisericii. E o cruce imensă, profilată misterios în lumina difuză a dimineţii.
Înconjurată de ziduri groase şi înalte, biserica de la Radu Negru stă în mijlocul câmpiei, asemenea unui catarg de corabie.
Stă şi povesteşte, în felul ei tăcut, despre suferinţa unui sat părăsit dramatic, într-o singură noapte, de ţăranii speriaţi să vadă cum apele din adâncul pământului începuseră să ţâşnească apocaliptic de peste tot, inundându-le ogorul, casele şi magaziile cu alimente sau lemne pentru iarnă.
Din toată istoria satului pustiit, în anii ’70, de apele freatice ale Bărăganului, a mai rămas, astăzi, doar o biserică, pe care părintele Gherasim Noapteş, dimpreună cu alţi patru călugări, au transformat-o în cea mai frumoasă mânăstire din ţinutul Călăraşiului. O frumuseţe iscată, parcă, de-a dreptul din răbdarea îndârjită a monahului umil. Din înfrânarea eroică, fără limite, a oricărui început.
A trebuit să-l întâlnesc pe părintele Gherasim Noapteş (un mare iubitor de artă şi de frumos), ca să înţeleg ceva din istoria plină de întâmplări uimitoare a mânăstirii.
A trebuit să mă plimb singur pe alei şi printre straturi cu flori, pentru a mă convinge cu ochii mei că Mânăstirea Radu Negru e un loc special. Un loc în care simţi cum o aripă mătăsoasă de înger te mângâie uşor, pe frunte, îndemnându-te să te rogi şi să te închini la icoane. Să priveşti în jur, să asculţi şi să iei aminte. Într-un târziu, reuşeşti să faci şi tu parte din liniştea aceea. Reuşeşti să îndrăgeşti locul şi să pricepi – Radu Negru nu seamănă cu nicio altă mânăstire de câmpie. Aşa cum stă, în căuşul vegetal al Bărăganului, mânăstirea e frumoasă şi tihnită ca o zi de duminică.
Icoana făcătoare de minuni, găsită neputrezită, în pământ
La Radu Negru, din prima clipă, m-am simţit în largul meu. Nimeni nu m-a împiedicat să intru în biserică sau să mă plimb în voie prin curtea plină de pomi şi roiuri blânde de albine, privind de la distanţă cum călugării păşeau grăbiţi şi sperioşi, în ritmul florilor şi al dimineţii.
Deşi eram un străin, mă simţeam ca acasă.
Tot ce trebuia să fac era să respir adânc şi să admir livada din faţa bisericii, aşteptând ca restul, rugăciunea şi starea de bine, să se adauge mai târziu, ca o răsplată, ca un minunat premiu. Sigur că puteam să plec în orice moment, dar ceva din emoţia vecerniei îmi cerea să rămân şi să mă bucur, în timp ce o adiere uşoară, ca de borangic, stârnea de peste tot arome dumnezeieşti de tei, petunii şi glicină.
Cu greu m-am desprins din această tăcere albă şi fără de contur. Când am întors privirea, l-am văzut pe stareţul Gherasim. Stătea lângă mine şi nu spunea nimic. Surâdea blând, a înţelegere. Mulţi oameni care vin la Radu Negru simt acelaşi lucru. Simt o schimbare, o răscolire a sufletului – un îndemn de a reveni.
E semnul şi lucrarea icoanei Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni, pe care călugării au găsit-o miraculos în pântecul pământului, pe când săpau în căutarea unui izvor de fântână. Au găsit-o intactă, fără nicio stricăciune sau urmă de umezeală pe ea. După 70 de ani, culorile erau atât de proaspete şi de vii, încât mai mirosea încă a pigmenţi şi vopseluri, de parcă ar fi fost chiar în clipa aceea coborâtă de pe şevaletul iconarului bătrân, fericit că rugăciunea mâinilor lui fusese ascultată de Dumnezeu.
Părintele Gherasim pomeneşte minunea icoanei doar în treacăt.
Se teme, parcă să nu supere pe Domnul cu trufia sa şi, astfel, să piardă harul. Tot el cade însă uşor pe gânduri şi recunoaşte că, la Radu Negru, mereu s-au petrecut miracole, simple şi neostentative, pe care părintele Gherasim le trece când şi când cu sfială într-un carnet, convins fiind că, oricât s-ar feri, adevărul nu poate fi ţinut ascuns sub obroc. Dacă cineva ar păstra tăcerea, în locul lui, pietrele şi vântul neobosit al Bărăganului ar da mărturie despre acea întâmplare a anului 1930, când icoana şi-a arătat pentru prima oară puterea, dispărând inexplicabil şi cu de la sine putere din altarul bisericii, spre uimirea preotului de atunci şi a sătenilor.
Ar mai da mărturie despre momentul de cumpănă din 1980 când, la doar câţiva kilometri de biserică, o forţă nevăzută a oprit motoarele buldozerelor trimise de regionala de partid pentru demolare. Nimeni şi nimic nu s-a putut atinge de biserică. Nimeni şi nimic nu a putut trece peste paza şi protecţia icoanei. O spun bătrânii satului. O spune fostul protopop, Ion Purcărea, căruia i-a fost dat să scape fără nicio zgârietură dintr-un accident cumplit de maşină, chiar pe drumul ce ducea spre Radu Negru, moment din care a devenit cel mai aprig luptător pentru salvarea bisericii.
Ar fi multe de povestit despre icoana de la Radu Negru.
Însuşi părintele Gherasim a fost martor la mai multe întâmplări miraculoase, inclusiv la vindecări de cancer, diabet, depresii grave sau paralizie. Nimic, însă, nu întrece minunea bisericii în sine. Minunea de a se fi păstrat perfect şi fără nicio vătămare pictura pereţilor şi chipul sfinţilor zugrăviţi pe catapeteasmă. Chiar dacă acoperişul era spart şi apa ploii se revărsa nestingherită asupra zidurilor, pictura a rămas intactă, vreme de 30 de ani, vrând parcă să arate cât de importante trebuie să fie în casa Domnului desenul şi lucrul frumos.
Biserica din vis
La Mânăstirea Radu Negru, totul pare epopeic şi maiestuos: zidurile de incintă, aghiazmatarul ridicat chiar pe locul în care a fost găsită icoana făcătoare de minuni, clopotniţa impozantă de la intrare sau chiliile proaspăt finisate, mirosind încă a cărămidă şi lapte de var.
Fiecare floare, fiecare pom, fiecare streaşină sau zid de piatră are o poveste a sa.
Chiar şi părintele Gherasim are o asemenea poveste, pe care însă nu se grăbeşte să o spună, mulţumindu-se doar să amintească, grăbit şi cu multă sfială, că nu regretă nicio clipă ziua în care a părăsit pădurea de vis a Mânăstirii Ciolanu din Munţii Buzăului, pentru a se trezi în mijlocul unei câmpii aride şi fără sfârşit, doar el şi o biserică ruinată alături – un loc jalnic şi deprimant, ieşit parcă din istorie şi din timp; un loc al încremenirii cosmice, plin de mormane şi resturi de case dărâmate, de garduri putrezite şi curţi năpădite de o vegetaţie sălbatică, rea şi sufocantă.
Nici el nu înţelege cum a părăsit Munţii Buzăului şi s-a ataşat atât de uşor de arşiţa şi uscăciunea Bărăganului. Nu înţelege şi nu poate găsi o explicaţie acelui entuziasm mistic şi nestăvilit. Acesta l-a ajutat să treacă peste urâtul şi monotonia din jur; să treacă peste toate ispitele şi peste toate întâmplările grele ale începutului, când, fără sobă şi fără acoperiş deasupra capului, a îndurat gerul şi viforul primei ierni, împreună cu bătrânul monah Macarie Pristavu în cafasul strâmt al bisericii, transformat, după nevoie, când în strană, când în chilie, trapeză sau arhondaric.
Ceva adânc şi peste fire s-a petrecut dintru început la Radu Negru.
Acel ceva l-a facut pe părinte să uite mai vechiul lui gând de a ajunge la Piscul Crăsani, în câmpia Balaciului. E un loc fabulos şi plin de tradiţie isihastă, în care s-au nevoit sumedenie de călugări bătrâni şi frumoşi, adevăraţi sfinţi în devenire: Macarie de la Pasărea, Adrian de la Antim; Damian de la Sitaru, Neculce de la Ibrianu de Dâmboviţa sau fratele Nicolae, neobosit misionar al ortodoxiei, mort în închisoare ca un martir, cu rugăciunea lui Iisus pe buze.
Chiar dacă, în sinea lui, părintele îşi dorea lavra Balaciului, dimpreună cu faimoasele “clopote pe note” ale mânăstirii, Domnul nu l-a îngăduit. Planul era altul şi locul părintelui era în altă parte, aşa cum i s-a şi arătat întărit în vis, când aripi nevăzute au început să-l poarte pe sub arcadele unor construcţii noi, mirosind încă a var – prin chilii şi colonade dăltuite în piatră alburie de râu, pentru a-l lăsa, uşor, pe o câmpie rătăcitoare, netedă, aridă şi fără sfârşit. O câmpie cu o biserică stingheră în mijloc, pe care o va recunoaşte imediat, de cum va ajunge la Radu Negru. Ruinată, tristă şi fără acoperiş, se profila în lumina tainică şi misterioasă a dimineţii chiar biserica din visul său.
Mesajul părintelui Arsenie Boca
Preocupat de treburile multe ale stăreţiei sau slujind la altar, părintele are mereu ceva de făcut. Nu se plânge niciodată de singurătate, de faptul că la Radu Negru vin puţini credincioşi. Închis cu bună ştiinţă în chilia de rugăciune, fuge de publicitate şi de zarva oamenilor mulţi, bucurându-se, cumva, că mânăstirea nu a intrat încă în circuitul turistic al pelerinajelor religioase.
Părintele nu iese în calea nimănui şi nu îmbie pe nimeni să intre.
Preferă pacea, tihna şi tăcerea. Se lasă în voia Lui Dumnezeu, încrezător că El trimite spre mânăstire pe fiecare călător, după cugetul şi sufletul lui. Nimeni nu ajunge la Radu Negru din întâmplare. De cele mai multe ori, oamenii se abat din şoseaua ce duce spre Călăraşi sau Silistra. Se simte ceva răscolitor şi peste fire; ceva ce se manifestă ca un dor nestăvilit, ca un impuls urmat de o întâmplare mai puţin obişnuită. Nu o dată, părintele s-a convins că Maica Domnului veghează necontenit asupra metocului. S-a convins că, la orice lipsă, cât de mică ar fi fost ea, răspunsul Maicii venea mereu şi fără întârziere.
Venea prin oameni, grabnic şi miraculos. Asa s-a întâmplat cu un important om de afaceri din Călăraşi. I-a bătut părintelui la uşă să-l întrebe cu ce materiale de construcţie poate ajuta mânăstirea, nu înainte de a mărturisi, puţin vinovat, că, de fapt, plecase cu acest gând spre altă mânăstire, spre Prislop, dar, ajungând la mormântul părintelui Arsenie, o forţă l-a oprit să mai înainteze şi cineva i-a poruncit clar, apăsat şi cu tărie: “Întoarce-te, frate, de unde ai venit…
De ce te oboseşti de pomană, când ai lângă casa ta o mânăstire ce aşteaptă, săracă, ajutorul tău?”. Din clipa aceea, a devenit cel mai important sponsor al mânăstirii. A devenit un om credincios şi înţelept, care a înţeles într-un târziu mesajul părintelui Arsenie Boca. A înţeles că fiecare din noi are datoria să-şi ridice în apropiere, chiar lângă casă, propriul Prislop.
Propriul colţ de rai.
Multe ar avea de spus părintele… Sunetul sacadat de toacă îl face să se oprească brusc. Isi aminteste de marele lui duhovnic, Sofian Boghiu de la Antim. El nu obosea niciodată să îndemne la paza minţii. Spunea în uşa chiliei, la despărţire: “Fiule, marile adevăruri se spun în tăcere. Învaţă deci tăcerea de la cei înţelepţi. Învaţă să taci când trebuie, ca să nu apuci a vorbi ce nu trebuie”.
Ce vorbe minunate şi pline de miez! Cu un oftat uşor, abia ascunzându-şi un zâmbet nostalgic, părintele îşi aminteşte: “Când eram copil, nu oboseam să-mi întreb prietenii şi colegii de clasă: «Ce-i între cer şi pământ?». Fiecare căuta un răspuns anume şi scormonea prin minte (caierul, luna, soarele, stelele…); tot ce le venea în gând. Nimeni nu mi-a dat un răspuns care să mă lumineze. Abia acum, după mulţi ani de călugărie, aş zice că între pământ şi cer este mânăstirea, este rugăciunea şi icoana. Cam tot aşa ar trebui să trăim şi noi – între pământ şi cer. Mereu cu picioarele pe pământ, dar cu ochii veşnic aţintiţi spre înaltul cerului, spre lumină”.
În orice moment al zilei te-ai afla, în curtea Mânăstirii Radu Negru te simţi liber şi fără oprelişti.
Nu încurci pe nimeni şi nimeni nu te deranjează cu iscodiri insistente. În livada plină de stupi din faţa bisericii, printre clădiri proaspăt văruite şi alei invadate de verdeaţă poţi merge cum vrei, melancolic sau hai-hui, după starea sufletului, a vremii, şi după pofta inimii.
Poţi fi mai visător sau mai prozaic. Poţi rămâne toată noaptea la icoana maicii Domnului, în rugăciuni şi catehisme; te poţi bucura de liniştea amiezii, stând pe o bancă, înconjurat fiind de albine, fluturi coloraţi şi ghirlande superbe de flori. Pe acea bancă, vei simţi cu siguranţă cum Câmpia Bărăganului miroase, discret, a grâu copt. O linişte transparentă, de mătase, va adia uşor dinspre pinul cel bătrân al mânăstirii, învăluindu-te ca o îmbrăţişare curată, de prieten vechi şi statornic.
Este pomul iubit de toată obştea, care răspândeşte un miros atât de plăcut şi de răcoros, încât atunci când monahii lasă geamurile deschise, în timpul miezonopticii sau al slujbelor de priveghiere, aroma pinului cel bătrân cuprinde cafasul şi întreaga biserică, mai plăcută şi mai plină de arome florale, decât cea mai scumpă şi mai rară tămâie adusă de la Athos.
Sursa: Formula AS
Jurnal Spiritual
