Iubiţi credincioşi, atunci când m-am dus eu la Mănăstirea de la Sâmbăta, părintele Arsenie Boca a vorbit cu mine şi a vorbit ca şi cum ar fi vorbit cu un om mare şi mi-a pus în atenţie rugăciunea, zicea el „rugăciunea cu care se mântuiesc călugării”. Ca şi când mi-ar fi spus: nu poţi rămâne aici, ştii că nu poţi rămâne aici, dar îţi spun eu ceva ce fac călugării, ceva ce ai putea face şi tu, şi acest ceva este să zici rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Şi mi-a spus că rugăciunea cu care se mântuiesc călugării – şi aş zice eu că nu numai călugării, ci toţi credincioşii – este rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Nu mi-a spus de câte ori să zic, nu mi-a spus câtă vreme să hotărăsc pentru rugăciunea aceasta, mi-a spus doar atât, să zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” -rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Şi cât de importantă este rugăciunea aceasta, pot să vă spun acum.
Atunci nu ştiam că în momentul când se face cineva călugăr primeşte un şnur cu noduri şi acesta este anume pentru rugăciunea de toată vremea. Acest şnur se numeşte metanii sau metanie şi este, zic eu, un suport material pentru o lucrare spirituală. Deci ce este? Un suport material pentru o lucrare spirituală. Când acest şnur i se dă candidatului la slujba călugăriei, i se spune aşa, în faţa celor care sunt participanţi la slujba călugăriei: „Fratele nostru primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, – fiţi atenţi! – spre rugăciunea din toată vremea către Hristos”; şi apoi: „Că eşti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Eu nu ştiam atunci de aşa ceva. Nu ştiam de metaniile acestea, nu ştiam de nodurile acestea pe care le ţii între degete şi zici, la fiecare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Ştiam numai să zic rugăciunea şi ştiam ce mi-a zis părintele Arsenie atunci: s-o lipesc de respiraţie şi s-o zic cu gândul, cu cuvântul gândit, nu cu cuvântul vorbit. Nu mi-a dat nicio explicaţie. Sigur s-a gândit părintele că toate ale omului pornesc de la gândul omului, şi dacă pornesc toate de la gândul omului, în minte trebuie să-ţi faci rânduială, că dacă nu-ţi faci rânduială în minte, nu-ţi faci rânduială în viaţă. Adică viaţa omului se întemeiază pe gândul omului şi cheia îndreptării omului este în minte.
Nu ştiam atunci cuvântul Sfântului Marcu Ascetul, că „în inima iubitoare de osteneală nu are nicio putere gândul cel rău şi se nimiceşte cum se nimiceşte focul în apă”. Ştiţi ce se întâmplă cu focul când îl pui în apă, un jar, un cărbune aprins. Se stinge dintr-o dată. Ei, aşa se întâmplă şi în inima iubitoare de osteneală, o inimă angajată spre Dumnezeu, o inimă hotărâtă pentru Dumnezeu, o inimă gânditoare de Dumnezeu. Ştiţi că noi la Paşti spunem: „Femeile cele gânditoare de Dumnezeu cu miruri în urma Ta au alergat”. Cine? „Femeile gânditoare de Dumnezeu” Toţi trebuie să fim nişte gânditori de Dumnezeu! Să-L avem pe Dumnezeu în mintea noastră, în simţirea noastră, să-L avem pe Dumnezeu în prim-planul vieţii noastre, să nu ne jucăm cu ideea de Dumnezeu, ci să ne lipim de Dumnezeu cel personal, Dumnezeu care ne ştie, Care vede, Care ne ascultă, pentru că dacă în inima ta Dumnezeu nu-i pe primul loc, nu-i pe niciunui.
Iubiţi credincioşi, am învăţat deci de la părintele Arsenie o metodă de îmbunătăţire sufletească şi să ştiţi că nu există în lumea aceasta o metodă mai ducătoare la scop decât metoda aceasta de îmbunătăţire, zicând rugăciunea de toată vremea, care risipeşte norul vrăjmaşilor şi se întâmplă în suflet ceea ce spunem noi la Paşti: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”.
Şi am zis rugăciunea. Am zis-o cât am putut să o zic, pentru că să ştiţi că am avut întotdeauna în consideraţie că eu trebuie să îmi împlinesc şi datoriile sociale. Am fost elev, ştiam că trebuie să învăţ. Am fost student, ştiam că trebuie să învăţ. Nu am aşteptat de la Dumnezeu ceea ce trebuie să facă omul. Nu m-am gândit că dacă zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, mă luminează Dumnezeu şi ştiu la examene care-i capitala Spaniei, de exemplu. Nu m-am gândit la aşa ceva. Mi-am văzut de treabă şi am învăţat. Şi când aveam timp şi când îmi aduceam aminte, şi noaptea când mă trezeam din somn, şi când mergeam pe drum, şi când făceam ceva cu mâinile, ziceam: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu¬ieşte-mă pe mine păcătosul”, cum m-a învăţat părintele. Şi cum m-a învăţat? A zis ca rugăciunea aceasta să o zic cu cuvântul gândit, deci cu gândul, în felul următor: între respiraţii, acolo unde se întâlneşte o respiraţie cu cealaltă, o răsuflare cu cealaltă, unde nici nu tragi aerul în piept, nici nu dai aerul afară din piept, acolo să zic „Doamne”; şi apoi, trăgând aerul în piept, o dată cu aceasta, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”; şi după aceea, dând aerul afară, o dată cu aceasta să zic „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aşa am făcut. Nu a fost foarte simplu la început, dar mi s-a dat răsuflarea după rugăciune şi rugăciunea după răsuflare şi a fost tare bine. Nu pot să zic că nu am avut gânduri rele. Am avut, fiindcă fiecare dintre noi aducem în sufletul nostru, în fiinţa noastră nişte înclinări spre răutate, din străfunduri de existenţă. Părintele spunea mereu că omul este sinteza înaintaşilor lui. Şi se gândea părintele la un spectru vital, în înţelesul că omul este totuşi compus cum este compusă lumina din cele şapte culori care o compun, şi lumina o poţi desface în luminile care o compun; tot aşa este şi viaţa omului, este o sinteză. Adică este compusă din dispoziţiile bune şi din înclinările rele ale înaintaşilor. Eu am ştiut aceasta din tinereţe şi m-am cercetat pe mine însumi şi mi-am văzut părinţii în existenţa mea.
Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian
Jurnal Spiritual
