Când Raza Duhului Sfânt a străbătut prin inima cuiva, acel suflet nu are altceva de făcut decât să plângă, și nu se mai poate opri din plâns. Acel plâns este mângâietor, și dacă se întâmplă adeseori, Duhul Sfânt va desăvârși smerenia și atunci, de te va lăuda toată lumea, nu mai ai nevoie de lauda nimănui.
Mândria nu-i a oamenilor sănătoși, ci a celor bolnavi. Pot să zboare și pe sus, să aibă aripi, dar dacă socotesc că-s puțin mai buni ca alții îi cea mai mare cădere. Pentru un gând ca acesta, Sfinții Părinți au plâns zi și noapte; pentru ceasul morții și ceasul Judecății, și când le-a ieșit sufletul, le-a ieșit în pace, liniștit, pentru că ei și-au mâncat iadul prin pocăință.
Dacă oftatul are ceva ce nu-ți convine, îi de la diavol; dar dacă din oftatul acela vezi că ți se adună mintea, începe inima a zice „Doamne Iisuse…”, și nu te mai poți opri din plâns, și chiar de nu plângi – pentru că ele sunt trepte – și vezi o mâhnire și s-o adunat mintea, și ai vrea să zici „Doamne Iisuse…” cu inima, cu mintea, atunci nu trebuie să-ți faci griji în timpul acela, pentru că Duhul Sfânt te cercetează și vei căpăta bucurii foarte mari. Se întâmplă în multe stări de acestea, ca Duhul Sfânt să-ți ia rugăciunea și să-ți răpească sufletul – și unde să-l răpească? – în rai; iar când Duhul Sfânt te aduce înapoi în trup, tu atunci trebuie să zici iar „Doamne Iisuse…” și-ți aduni mintea și nu lași rugăciunea. După ce ai obosit inima ta cu mintea în inimă și atunci ai multă smerenie, dacă ai unit oboseala minții cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt te va răpi, și așa poți să ai și o săptămână și mai mult…
Acest dar îi mai mult la bătrânețe, pentru că atunci te-ai îmbogățit mai mult în smerenie și nu te mai poate vătăma diavolul prin mândrie sau prin slava deșartă. Acesta îi un dar mare.
„Lupta pentru smerenie și pocăință” – Părintele Proclu Nicău
Jurnal Spiritual
