Sutaşul din Capernaum a mărturisit că Domnul Hristos poate face de la depărtare ceea ce de multe ori aşteaptă omul să facă numai din apropiere. în realitate, puterea lui Dumnezeu e veşnică şi universală, este peste tot. Şi dacă vrea Dumnezeu să se întâmple un lucru, ajută să se întâmple. Am zis că o credinţă numită „mare” a avut sutaşul din Capernaum. Bineînţeles că o credinţă ca cea a sutaşului din Capernaum este o credinţă lucrătoare, care realizează ceva, nu este o credinţă întâmplătoare sau o credinţă părută.
Poate că unii dintre voi ştiţi că într-o împrejurare oarecare, ucenicii Domnului Hristos au rămas uimiţi de învăţătura Domnului Hristos şi au ajuns la concluzia că Domnul Hristos este trimis de Dumnezeu, este un ales al lui Dumnezeu; şi, uimiţi de Mântuitorul, au zis aşa: „Acum credem că de la Dumnezeu ai venit şi că nu trebuie să Te întrebe cineva ca să Te înveţe” (Ioan 16, 30). Şi Domnul Hristos, Care vede în tainele inimii,’ a pus o întrebare care nouă ni se pare o întrebare cumva ironică, deşi nu e ironică. A zis Domnul Hristos: „Acum credeţi?”. Am înţelege noi, dacă ne gândim la întrebarea aceasta, că Domnul Hristos a vrut să-i pună în faţa unei situaţii pe care ei nu au descoperit-o singuri: „Acum credeţi?”. Şi adaugă: „Soseşte vremea, şi a şi sosit, ca fiecare dintre voi să vă duceţi la ale sale, şi pe Mine să Mă lăsaţi singur” (Ioan 16, 32). Altfel spus, a zis Domnul Hristos că dacă într-adevăr credeţi voi că Eu sunt ceea ce ziceţi voi acum că sunt, atunci cum s-ar putea întâmpla lucrul acesta, să Mă lăsaţi singur’ să Mă duc la Pătimiri singur, cum se poate să nu Mă apăraţi, cum se poate să nu Mă însoţiţi în calea pătimirilor, şi să vă’duceţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur? Ce înţelegem noi din asta? înţelegem, de fapt, că verificarea credinţei este viaţa pe care o trăim. Felul în care ne manifestăm în viată arată dacă credem sau nu credem. Nu ne prea uităm la lucrurile acestea şi avem impresia că credinţa e ceva, şi viaţa e altceva, dar nu e aşa. Există o legătură între viaţa pe care o trăim şi credinţa pe care o purtăm în suflet. Nu suntem văzători cu Duhul, nu cunoaştem tainele inimilor, nu ne-a învrednicit Dumnezeu să cunoaştem tainele inimilor oamenilor. Putem să deducem însă din viata pe care o duc, cum le este credinţa, şi putem vedea şi din ‘viata noastră cum ne este credinţa noastră.
Am pomenit adineauri şi o altă credinţă, şi anume credinţa femeii canaaneence. O femeie care nu era dintre evrei, nu era din poporul lui Israel, s-a prezentat la Domnul Hristos cu o rugăminte şi I-a spus Domnului Hristos că are o fiică demonizată şi-L roagă pe Domnul Hristos să o vindece, să-i alunge pe demoni din fiica ei: „Miluieşte-mă, fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un diavol” (Matei 15, 22). Domnul Hristos nu a dat niciun răspuns. Aş vrea să ştiţi că în Evanghelie sunt două referate despre femeia canaaneancă, şi anume unul în capitolul 15 din Evanghelia de la Matei şi unul în capitolul 7 din Evanghelia de la Marcu. Ştim din cele două referate cum a tratat Domnul Hristos pe femeia canaaneancă şi trebuie să recunoaştem că nu ni se pare că a fost foarte bine, să zicem aşa. După înţelegerea noastră, altfel ar fi trebuit să fie, numai că Domnul Hristos a zis cândva către Sfântul Apostol Petru: „Nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). Domnul Hristos, Care a urmărit ceva şi mai ales a urmărit să pună în evidenţă credinţa femeii canaaneence, nu s-a ocupat de ea, ci a neglijat-o pur şi simplu. Şi atunci ucenicii au zis: „Doamne, dă-i drumul, dezleag-o, fa ceva pentru ea, că strigă în urma noastră”, cu alte cuvinte: „Ne deranjează, nu-i plăcut să strige cineva în urma noastră şi noi să fim nepăsători faţă de cel care strigă în urma noastră”. Şi Domnul Hristos a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Şi între timp femeia s-a apropiat de Domnul Hristos, s-a închinat Lui şi a zis: „Doamne, ajută-mi!”; şi Domnul Hristos a respins-o şi a zis: „Nu-i bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Ca şi când ar fi zis: tu eşti câine; n-am de ce să iau pâinea copiilor şi să ţi-o arunc ţie. Nici atunci femeia nu s-a clintit din gândurile ei stăruitoare, ci a zis: „Da, Doamne. Nici nu am pretenţia să-mi dai pâinea care se cuvine copiilor, dar dă-mi altceva, dă-mi farâmirurile care cad de la masă pentru câini”. Şi atunci, Domnul Hristos, după ce a pus în atenţia ucenicilor credinţa femeii canaaneence, a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti!” (Ioan 4). Şi ne spune Sfântul Evanghelist că s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Deci iarăşi o femeie cu credinţa mare.
Dar nu au fost toţi aşa. Au fost şi unii ca noi, cu credinţă şi cu necredinţă, cu credinţă amestecată cu necredinţă. Mai întâi, să ne gândim la sfinţii apostoli, la Sfântul Apostol Petru, care, atunci când a mers pe mare, chemat de Mântuitorul şi sprijinit de Mântuitorul, s-a gândit la furtuna care s-a dezlănţuit şi a simţit că se scufundă; şi atunci el şi-a adus aminte că de fapt nu prin puterea lui e deasupra valurilor şi a cerut ajutor de la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă!”. Domnul Hristos i-a întins mâna şi a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. „Deci şi în împrejurarea aceasta grea trebuia să ai credinţă în Mine, or tu ai puţină credinţă, te-ai îndoit. Îndoiala ta e dovada că nu ai destulă credinţă.”
Iubiţi credincioşi, cei care aţi citit cuvintele Sfântului Isaac Şirul ştiţi că acesta îl consideră pe om undeva între realitate şi suprarealitate, adică între realitatea pe care o cunoaştem toţi (între cunoştinţa firească) şi suprarealitate (realităţile Duhului, realităţile lui Dumnezeu), la care ajungem prin credinţă. Şi spune Sfântul Isaac Şirul că cei trei tineri care au intrat în cuptorul Babilonului ştiau că focul arde, dar mai ştiau ceva, ştiau că Dumnezeu poate potoli focul, poate lua puterea arzătoare a focului. Şi au intrat cu încredere în foc, având siguranţa că Dumnezeu îi păzeşte; şi de fapt, Dumnezeu i-a păzit. O credinţă de felul acesta nu ştiu câţi pot avea în această lume. De altfel, fiecare dintre noi începem cu credinţa pe care o avem, nu cu credinţa pe care nu o avem sau cu credinţa pe care ne-am gândi noi că ar trebui să o avem. Avem de multe ori o credinţă fluctuantă, o credinţă oscilantă: când o avem, când n-o avem. Şi mai mult n-o avem decât o avem, şi-n cazul acesta avem trebuinţă să ni se susţină credinţa. Domnul Hristos a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), se înţelege „nu puteţi face nimic bun”, nici în privinţa credinţei. Şi cred că ştiţi că Domnul Hristos, după mărturia Sfântului Evanghelist Luca, i-a spus Sfântului Apostol Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; şi Eu M-am rugat pentru tine să nu scadă credinţa ta – deci se putea şi să scadă. Şi tu, oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi”(Luca 22, 31-32). Iată, iubiţi credincioşi, o credinţă care nu-i deplină, o credinţă care trebuia să rămână lucrătoare şi să fie adăugată.
A mai fost o împrejurare în care ucenicii Domnului Hristos au cerut de la Domnul Hristos să le dea mai multă credinţă. Care a fost împrejurarea? Citim în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 17-lea, că a zis Domnul Hristos către ucenicii Săi: „De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l !”. Deci fiţi atenţi, avem binecuvântare de la Dumnezeu să şi certăm pe cineva! Poate ştiţi cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Timotei: „Mustră, ceartă, îndeamnă”, după caz. „De-ţi va greşi fratele tău -a zis Domnul Hristos -, ceartă-l , şi dacă se va întoarce, iartă-l “. Şi acum, urmează ceea ce-i greu. „Şi de îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce, zicând: «Rău îmi pare», tu să-l ierţi”. Şi atunci ucenicii au zis: „Dă-ne mai multă credinţă”. Deci şi avem, şi n-avem credinţă.
Un om cu credinţă amestecată cu necredinţă cunoaştem şi din Sfânta Evanghelie de la Marcu, unde citim că atunci când Domnul Hristos a coborât de pe muntele Schimbării la Faţă, de pe Muntele Taborului, a găsit mulţime mare care era într-un fel de ceartă, de tulburare; şi Domnul Hristos S-a interesat ce se întâmplă, deşi mulţimea aceea – e scris în Sfânta Evanghelie de la Marcu că era uimită şi bucuroasă de Domnul Hristos, deci mulţimea uimită şi bucuroasă a alergat să I se închine (Marcu 9, 15). Şi totuşi, mulţimea aceasta uimită şi bucuroasă de Domnul Hristos, în absenţa Domnului Hristos era nemulţumită şi era tulburată. Şi atunci, Domnul Hristos a întrebat: „Ce se întâmplă? Ce pricină de neînţelegere aveţi?”. Şi cineva din mulţime s-a apropiat de Domnul Hristos şi a zis: învăţătorule, fie-ţi milă de mine şi de fiul meu, că am un fiu, singurul meu fiu, care-i bântuit de duh necurat; şi duhul necurat îl aruncă şi în foc şi în apă, deci n-are o siguranţă, n-are siguranţa clipei următoare. L-am adus la ucenicii Tăi, şi ucenicii Tăi n-au putut să izgonească duhul cel necurat. Şi când a auzit Domnul Hristos cuvintele acestea, l-a întrebat de când e în situaţia aceasta; I s-a spus că din pruncie, şi Domnul Hristos a spus: „O, neam necredincios şi stricat, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?”. Şi omul a zis mai departe, şi cu credinţă, şi cu necredinţă: „De poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi!”. Ne înduioşează această situaţie. Dacă poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi. Şi Domnul Hristos i-a răspuns un cuvânt veşnic, important şi pentru noi, pentru noi toţi: „Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Deci dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios; important este să crezi. Şi omul a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Deci şi cred, şi nu cred. Şi Domnul Hristos i-a împlinit rugămintea şi nu a zis că dacă nu crede destul, n-are ce-i face, ci cu câtă credinţă a avut omul, l-a vindecat pe fiul său. Dar e o nuanţă de credinţă, şi anume o mărturisire că omul acela şi credea, că doar de aceea s-a dus la Domnul Hristos, însă credinţa lui nu era întemeiată, nu era sigură, cum era a sutaşului şi a femeii canaaneence, ci era o credinţă neîntemeiată, că a şi zis el către Domnul Hristos: „De poţi ceva, ajută-ne nouă!”. în asta şi-a arătat atât credinţa, cât şi necredinţa. Deci ajută-ne nouă dacă poţi, dar nu-s sigur că poţi. Domnul Hristos i-a răspuns: „Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”, iar el a adăugat în continuare: „Cred, Doamne – îmi dau seama că cred, dar ştiu sigur că nu cred atâta încât să mă ajuţi pentru credinţa mea -, ajută necredinţei mele”. Iată, iubiţi credincioşi, o situaţie în care oamenii au mărturisit că le trebuie mai multă credinţă.
Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian
Jurnal Spiritual
