Tradiţia Bisericii cere clericului să fi atins o treaptă îndeajuns de avansată de maturitate şi de sănătate duhovnicească. Dacă el însuşi are o boală sufletească serioasă, prea puţin îi va putea tămădui pe ceilalţi, adeverind astfel cuvântul „Doctore, vindeca-te pe tine însuţi” (Lc. 4,23). Numeroase texte ale tradiţiei bisericeşti subliniază necesitatea ca cel intrat în cler să dispună de maturitate duhovnicească şi de sănătate sufletească (psihică). Găsim astfel de texte la unii dintre cei mai distinşi scriitori bisericeşti, în frunte cu autorii Sfintei Scripturi, după cum se va vedea în continuare.„însă se cade Episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei [singure] femei, treaz, întreg la minte, cucernic, iubitor de străini, învăţător, nebeţiv, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă, ci blând, nesfadnic, neiubitor de argint. Casa sa bine chivernisindu-şi; feciori având ascultători, cu toată cucernicia. Iar de nu ştie cineva a-şi chivernisi casa sa, cum de Biserica lui Dumnezeu va purta grijă? Nu de curând fiind sădit (botezat); ca nu umflăndu-se, în osânda diavolului să cadă. Şi se cade lui şi mărturie bună să aibă de la cei din afară, ca nu în ocară să cadă, şi în cursa diavolului. Diaconii aşijderea cucernici să fie, nu îndoiţi la cuvânt, nebăutori de vin mult, neagonisitori de dobândă urâtă. Ci având taina credinţei întru ştiinţă curată. Şi aceştia să se ispitească întâi, după aceea să se diaconească fără de prihană fiind” (I Tim. 3, 2-10).Intr-un mod aproape identic îi cere apostolul Pavel lui Tit să-i aleagă pe presbiteri: „De este cineva fără de prihană, bărbat al unei [singure] femei, având fii credincioşi, nu întru ocară de curvie, sau neascultători. Că se cuvine Episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom lui Dumnezeu, nefăcând spre plăcerea sa (nesemeţ), nemânios, neocărâtor, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă, ci iubitor de străini, iubitor de bine, întreg fi minte (întru curăţie), drept, cuvios, înfrânat. Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca puternic să fie şi a îndemna cu învăţătura cea sănătoasă, şi pe cei ce grăiesc împotrivă a-i certa” (Tit, 1, 6-9).«Prin fără de prihană se subînţeleg toate virtuţile, astfel că dacă cinieva se ştie cu anumite păcate, nu face bine dorindu-şi o demnitate de la care îl opresc faptele sale. Căci unul ca acesta are nevoie de povăţuire, şi nu să-i povăţuiască el pe alţii. Pentru că cel ce este povăţuitor duhovnicesc ar trebui să strălucească mai mult decât orice luminător; petrecerea lui se cuvine să fie fără de pată, încât toţi, privindu-l, să-şi facă din viaţa lui o pildă pentru propria lor viaţă».«Să trăim, aşadar, în aşa fel încât să nu se defaime numele lui Dumnezeu. Să nu căutăm slava omenească, nici pe a celui viclean, ci măsura şi cumpătarea să o urmărim, precum s-a zis: „Străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filip. 2,15). Căci de aceea ne-a lăsat aici, spre a fi luminători şi învăţători altora, spre a fi plămadă şi a vieţui precum îngerii printre oameni, precum cei vârstnici între prunci şi cei duhovniceşti între cei lumeşti, încât să se folosească de noi, spre a fi sămânţă aducătoare de mult rod».
Tradiţia Bisericii cere de la cleric nu doar propria sporire şi maturitate duhovnicească, ci insistă în mod deosebit şi asupra familiei acestuia, care va trebui să constituie o pildă de familie sănătoasă: „Dacă propria sa casă nu ştie să o chivernisească, cum se va îngriji de Biserica lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 7).
Aceia dintre noi care am suferit însă, mai mult sau mai puţin, influenţa unei teologii pietiste şi legaliste, folosim fără discernământ literatura bisericească, care cere de la clerici un înalt nivel duhovnicesc, întărindu-ne astfel propria patologie sufletească.Toate aceste predici despre sfinţenia şi starea îngerească pe care ar trebui să ni le însuşim, despărţite însă de realitatea concretă printr-o prăpastie de netrecut, ne determină adeseori pe mulţi dintre noi, clericii, să tragem concluzia că în privinţa noastră este cu totul imposibil să accedem la o aşa măsură şi în consecinţă abandonăm orice luptă, spre a păstra un nivel elementar al normalităţii şi al omenescului, cedând în continuare unor compromisuri de cel mai îndoielnic gust. Pe de altă parte, păstrăm aparenţa unui angelism fără nicio legătură cu şinele nostru real şi care ne lipseşte de orice autenticitate. Este ştiut că în zilele noastre nimic nu-l slăbănogeşte lăuntric pe om atât de mult ca lipsa autenticităţii.O tradiţie ortodoxă autentică nu va duce niciodată la o astfel de dilemă tragică, deoarece aceasta nu-i clasează pe oameni în două categorii, ci se raportează la fiecare în manieră personală şi priveşte creşterea duhovnicească ca pe o cale care nu cunoaşte sfârşit.«De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-ţi măcar limba.
Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi de nu eşti singur in cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău [pentru acest fapt]. Şi de nu poţi sta la priveghere, Priveghează măcar şezând pe patul tău, sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar [osândindu-te] ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu poţi fi sârguincios cu fapta, fii măcar în cugetul tău netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el27». Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acele pasaje din epistolele sfântului apostol Pavel, cea dintâi către Timotei şi Epistola către Tit, la care ne-am referit mai sus şi în care se cere ca episcopul şi preotul să nu bea vin mult, să nu fie iubitori de câştig urât sau bătăuşi şi să aibă o singură femeie, face următoarele observaţii: «Această libertate a fost dată potrivit firii de atunci a lucrurilor. Şi este cu putinţă, dacă doreşte cineva, să o folosească bine.
Căci precum celor bogaţi le este îngreunată intrarea în împărăţia cerurilor, dar cu toate acestea sunt şi unii dintre ei care au intrat în ea, aşa şi cu căsătoria. Spune-mi, ce crezi? De ce, vorbind de episcop, a spus să nu fie beţiv şi iubitor de câştig străin, deşi s-ar fi cuvenit să se refere Ia lucruri mai înalte? De ce nu a spus că trebuie să fie precum un înger, nesupus, patimilor omeneşti? Unde sunt acele virtuţi de seamă de care vorbeşte Hristos, pe care ar trebui să le afli chiarşi la cei din afara clerului, adică a se răstigni pentrulume, a fi totdeauna gata să-şi jertfească viaţa? Precum spune Hristos: „Eu sunt Păstorul cel bun; păstorul cel bun,sufletul său îşi pune pentru oi” (In. 10,11), şi iarăşi: „Şi cela ce nu va lua crucea sa şi să vie după mine, nu este mie vrednic” (Mat. 10, 38). Ci spune „să nu fie beţiv”. Cu adevărat, bune sunt aceste îndemnuri dacă episcopul trebuia povăţuit în acest fel. De ce nu spune că s-ar fi cuvenit să depăşească deja cele pământeşti? Dar acelea pe care le cere celor din lume nu le cere episcopului.Ce le spune acelora? „Drept aceea omorâţi mădularele voastre, cele de pe pământ” (Col. 3, 5) şi „Pentru că cel ce a murit, s-a îndreptat de păcat” (Rom. 6, 7). „Care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5,24) şi în altă parte: „Care nu se leapădăde toate avuţiile sale, nu poate fi ucenic al Meu” (Lc. 14,33). De ce nu cere Pavel toate acestea? Simplu, fiindcă un aşa caracter la puţini se putea găsi, iar în vremurile acelea era nevoie de mulţi episcopi, spre a se aşeza înfiecare cetate câte unul. Însă pentru că bisericile trebuiau să se întindă în multe locuri (şi era nevoie de mulţi păstori),nu pretinde aceste virtuţi deosebit de înalte. Căci cumpătarea şi buna purtare erau virtuţi obişnuite multora.
Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros
Jurnal Spiritual
