Medicina creştină (I)

0
198

medicinaActul medical, adică descifrarea bolii, identificarea cauzelor biologice şi spirituale, precizarea evoluţiei şi prognosticului, profilaxia şi tratamentul, se săvârşeşte în Biserică, având ca temei dogma şi morala creştină.

Hristos este Tămăduitorul absolut fără de care vindecarea nu este posibilă.

În Vechiul Testament întâlnim şi preotul şi doctorul implicaţi în actul tămăduirii trupeşti. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufleteşti şi trupeşti de către Iisus Hristos şi apostolii Săi, punând bazele slujirii tămăduitoare a Bisericii, din care fac parte şi clericul şi medicul ortodox. În Noul Testament medicul profan apare ca ineficient, dar tradiţia nu a exclus ştiinţa medicală de folos numai trupului, ci a folosit-o în măsura în care ea nu a abătut bolnavul de la dreapta credinţă. Preotul şi doctorul creştin, împreună cu obştea rugătoare şi de-bine-făptuitoare în sens samarinean lucrează laolaltă prin daruri specifice, astfel încât cercetarea şi vindecarea bolnavilor converg într-un act divino-uman eclesial.

Deşi Sfânta Scriptură abundă de teme medicale, deşi vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii, iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe au vorbit cu mare interes, cu adâncime teologică şi autoritate despre viaţă, moarte, suferinţă, vindecare, doctori, leacuri, termenul specific de medicină creştină lipseşte din cuvântul teologilor şi medicilor contemporani.

În zilele noastre, fundamentarea acestui concept este mai necesară ca oricând.

Spiritualităţi străine de creştinism sau chiar anti-hristice se infiltrează, atacând în special sufletele bolnavilor, ştiinţa medicală se vrea fără Dumnezeu. Studii medicale se derulează în creuzetul trufiei luciferice. Noţiunile de sănătate, boală, vindecare sunt rupte de Cauza cauzelor, Dumnezeu. Adevăratului Tămăduitor nu I se mai cere ajutorul şi cugetul bolnav nu-şi mai cercetează starea.

Căutând raţiunile doar în lucruri, empirismul şi ştiinţa au născut o medicină atee, care se prelungeşte până în zilele noastre.

În această situaţie, studiul şi însuşirea conceptului de medicină creştină ar îmbogăţi viaţa Bisericii, ar ajuta pe bolnav şi pe medic deopotrivă, îndreptându-i spre Hristos -Tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

În volumul de faţă ne concentrăm asupra Sfintei Scripturi: asupra Vechiului Testament ca Revelaţie nedeplină, pregătitoare, şi asupra Noului Testament ca Revelaţie deplină şi ultimă, ca Revelaţie împlinită în Hristos.

În Vechiul Testament bolile sunt abordate mai descriptiv, mai aproape de spiritul analitic şi empiric al epocii. în Noul Testament temele medicale sunt dominate de cauzele spirituale ale bolilor, de puterea tămăduitoare a Mântuitorului şi a ucenicilor Săi, de esenţa divino-umană a vindecării miraculoase, de necesitatea vindecării cu prioritate a sufletului.

În accepţia comună, a medicinii trupului, sănătatea înseamnă integritatea corpului şi buna funcţionare a tuturor organelor. În accepţia teologiei ortodoxe, cu rădăcinile în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Ea presupune asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea omului.

Facerea omului după chipul lui Dumnezeu şi în vederea asemănării cu El a presupus o alcătuire care să poată

răspunde chemării la un suiş necontenit, precum şi calitatea omului de persoană liberă în opţiunile ei.

După credinţa creştină omul este alcătuit din trup şi suflet. Minunata alcătuire a fiinţei umane – trup şi suflet în unitate deplină – este suficientă pentru ca omul sa-L cunoască pe Creator: prima şi ultima suflare sunt cheile de boltă prin care intrăm şi ieşim din lumea aceasta; apostolul Ioan, când şi-a plecat capul pe pieptul Mântuitorului a auzit inima Fiului întrupat bătând pentru întreaga lume… căci toate vin în inimă, toate pleacă din inimă, toate trec prin inimă, toate există în inimă; sângele în care este viaţă şi din care este tot neamul omenesc a înroşit pământul, sfinţind credinţa prin jertfă; ochiul rotit în axele lui spre cer ne leagă brusc de cele de deasupra; urechea ne aduce aminte că mântuirea vine prin auz; genunchiul se pleacă atât de mult, până când lacrimile pocăinţei cad în arătura cu care am fost pedepsiţi la cădere; rărunchii ascund înţelepciunea; oasele sunt cetăţi care adăpostesc măduva hematogenă şi în pământul din care am fost luaţi se descompun ultimele; picioarele vestesc pacea şi nu se depărtează de la calea cea bună; mâinile lucrează pâinea cea de toate zilele pentru ca să nu cădem în mâna vrăjmaşului; limba este făcută spre binecuvântare; mintea -spre luarea aminte la cele bune foarte şi spre 4 nu ţine minte răul. şi peste toate acestea există trupuri ale unor oameni cu viaţă sfântă care nu putrezesc şi prezintă semnele sfinţeniei prin culoare, mireasmă şi puteri miraculoase, căci ele prefigurează viaţa veşnică în împărăţie.

De la Cincizecime, trupul omului, chiar şi în starea de după cădere, poate deveni plin de har şi sălaş al Sfintei Treimi. Trupul acesta muritor anticipează trupul înviat şi pnevmatizat de-a pururea după a doua Venire a lui Hristos şi Judecata de Apoi.

Cât este încă în viaţă pe pământ, trupul trebuie guvernat de suflet şi păstrat neprihănit.

Sfinţii Părinţi se supărau uneori pe trup dar nu-l dispreţuiau.

Judecata va fi pentru cele săvârşite în trup. Medicina creştină lucrează la alinarea suferinţei şi prelungirea existenţei în trup pentru a spori şansele mântuirii celui pe care îl tratează.

Sufletul e legat de trup şi transcende materialitatea lui. Fiinţa umană este prin suflet „cineva” nu numai ceva, căci sufletul îi conferă capacitatea de reacţii conştiente şi libere (D. Stăniloae).

Sufletul este acela care îl doreşte pe Dumnezeu, îl caută şi îl aşteaptă, îl iubeşte pe Dumnezeu şi are facultatea de a-L cunoaşte, căci este făcut după chipul Lui.

Sufletul omului este în mod natural creştin (Tertulian).

„Sufletul şi trupul vin la existenţă deodată – la început prin creaţie, iar după aceea prin naştere şi prin voia lui Dumnezeu, ca unitate, dar nu ca o unitate de substanţă, ci ca o unitate formată din amândouă” (Maxim Mărturisitorul).

În Rai, starea omului a fost de incoruptibilitate şi nemurire datorită harului primit prin comuniunea cu Dumnezeu. Nepăcătuirea i-ar fi putut definitiva omului această stare. Păcatul neascultării a întrerupt comuniunea cu Dumnezeu şi l-a redus pe om la natura lui muritoare – de făptură creată din nimic (Sfântul Athanasie cel Mare).

”Conceptul de medicina creştină”, Dr. Pavel Chirilă

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here